Prin anii 1995 şi următorii, începusem o acţiune de evaluare pecuniară a cărţilor vechi româneşti, după nişte repere stabilite de o comisie a Ministerului Culturii. În subsidiar, se urmărea şi depistarea unor exemplare valoroase, neluate încă în evidenţă. (Măcar parantetic, trebuie să spun că cu această ocazie a ieşit la iveală cea de a doua Cazanie a lui Varlaam, descrisă de S. Fl.Marian în lucrarea sa Inscripţiuni de pe manuscipte şi cărţi vechi din Bucovina, Suceava, 1900, p. 65-67, considerată pierdută. Pentru edificare, vezi lucrarea noastră Studii şi materiale de istoria culturii române vechi, Ed. Lidana, 2006, p. 89-90).
În acest context, s-a prezentat la mine, la Muzeu, o doamnă, pe nume Chelm Maria (din Suceava, str. T. Ştefanelli, nr. 4), cu o ofertă mai insolită: trei cărţi aduse la Suceava tocmai de pe Don: un manuscris – o Biblie – şi două tipărituri – un Ceaslov şi o Psaltire, toate trei, conform normelor în vigoare, fără valoare patrimonială, dar cu o încărcătură afectiv-personală inestimabilă.
Într-o discuţie amiabilă, i-am explicat doamnei Maria Chelm că eu n-aş înstrăina asemenea cărţi, chiar dacă aş trece prin împrejurări extrem de dificile, şi am rugat-o să pună pe hârtie peripeţiile dramatice prin care acestea (cărţile, adică) au trecut şi, implicit, posesorii lor, din satul Vorojniţchi de pe malul drept al Donului şi până la Suceava, pe la începutul secolului al douăzecilea.
Nu peste multă vreme, doamna mi-a adus, pe şase pagini de registru, un text scris de mână, foarte îngrijit, într-o manieră ce trădează nu numai un talent compoziţional apreciabil, dar şi un nivel intelectual demn de toată lauda. N-am ispitit-o pe distinsa doamnă Maria Chelm nici asupra şcolilor urmate şi nici asupra profesiei pe care a practicat-o, dintr-un sentiment de discreţie uşor de înţeles.
Ca urmaşă a acelor transfugi cazaci care, de teama revoluţiei bolşevice, au ajuns să se stabilească în Suceava noastră, doamna Maria Chelm poartă încă în suflet o zestre etnică extraordinară, care merită ştiută şi preţuită de cât mai mulţi dintre noi, ca un element ce contribuie la amplificarea diversităţii în cadrul unităţii noastre etno-spirituale. Iar amintirile sale, moştenite, desigur, reprezintă, până la urmă, şi un veritabil subiect de roman care-şi aşteaptă înfăptuitorul. (Aserţiunea aceasta poate fi luată şi ca o provocare!)
Drept pentru care m-am decis (după o amânare generată şi de minunata dezordine din hârtiile mele de acasă, dar şi de starea sănătăţii personale, tot mai capricioasă, în ultimul timp, pe care o invoc aici doar pentru a-i oferi doamnei Maria Chelm nişte justificări ca să-mi poată ierta întârzierea), iată, să dau publicităţii aceste destăinuiri emoţionante şi cu atâta încărcătură conotativă.
Asta şi pentru motivul – cel puţin aşa consider eu – că am trăi în mare pierdere dacă nu am cunoaşte cât de splendid arată, în esenţa lor, valenţele intime ale alterităţii din mijlocul nostru. Pentru aceasta, măcar un gând de mulţumire şi recunoştinţă merită să îndreptăm spre cea care ne face în acest fel, cu generozitate (involuntară, desigur), părtaşi la bogăţia sa spirituală, adusă, cum am spus deja, dintr-un sat de pe Don până la Suceava noastră, unde multitudinea unor atari realităţi cred că depăşeşte puterea noastră de a le presupune, mai ales dacă extindem raza de cuprindere la nivelul întregului ţinut, marcat printr-o polietnicitate (armonică) accentuată.
Ne-am bucura enorm să constatăm că astfel am deschis şi o cale fertilă pentru alte prilejuri similare de cunoaştere şi preţuire binemeritată a alterităţii din mijlocul nostru, trăitoare tăinuită de cine ştie câtă vreme şi care riscă să se piardă în uitare. Aşteptăm!
NICOLAE CÂRLAN
Amintiri dintr-un sat de pe Don Sau tragedia unei familii de cazaci
Numele meu este Marina. Sunt născută în satul Vorojniţchi, pe malul drept al Donului, din părinţii Filip şi Evdochia Melnikov, la 16 martie 1888.
Am făcut parte din clasa socială mijlocie, deci nici săraci, dar nici foarte bogaţi.
Fiind singură la părinţi, am avut tot ce se putea oferi unui copil la vremea aceea.
Mama, fiind casnică, se ocupa de mine şi de gospodărie, iar tata avea o slujbă în Obştea satului.
Alfabetul rus l-am învăţat de la mama, iar cititul ceaslovului era predat de preotul din sat.
Alte şcoli superioare nu am urmat. Fetele erau pregătite pentru gospodărie, deci am învăţat să brodez, să torc, să croşetez şi puţină croitorie, cât şi alte îndeletniciri ce-i revin unei gospodine la ţară.
După cum era obiceiul în sat, şi eu, când am devenit domnişoară, ieşeam însoţită de părinţii mei pe toloaca din faţa bisericii din sat, unde ne adunam duminica tinerii să ne distrăm. Astfel, cântam, dansam sau asistam la diferite întreceri ale băieţilor (întreceri organizate ad-hoc), la atingerea unei ţinte, la călărie sau dans tematic. Noi, fetele, ne întreceam la împletitul coroniţelor din flori de câmp, apreciate de juriul alcătuit de băieţi. Pe durata distracţiei noastre, părinţii discutau problemele lor, de interes obştesc sau personal, după caz. Ei nu se amestecau în grupurile de tineri. Tot aşa îşi găseau cuscri, pecetluind soarta copiilor, fără ca aceştia să ştie.
Aşa s-a petrecut şi situaţia în cazul meu.
Într-o duminică, pe la apusul soarelui, la poarta noastră a oprit o căruţă, din care au coborât şase persoane.
Cum obiceiul satului nu permitea intrarea în curte a persoanelor [străine – n. N. C.], fără ca acestea să se închine cu semnul crucii şi să-şi ceară permisiunea de a intra în curte, nu puteau ajunge în casă. Astfel cei sosiţi au aşteptat la poartă să fie primiţi.
Au ieşit tata şi mama, au primit musafirii printre care era şi un tânăr, nu prea înalt, blond, cu ochi albaştri, cu părul ondulat, alb la faţă, dantură frumoasă şi o mustaţă bine potrivită unui tânăr ca el. Foarte îngrijit, destul de frumuşel, mi-a plăcut din prima clipă. Acesta venise să-mi ceară mâna, adică să-i fiu soţie.
Numele lui era Carp, fiul lui Ilia şi Anisia Ivanov. Băiat de 25 de ani, cu stagiul militar satisfăcut, cu o situaţie materială bună, era acceptat de părinţii mei ce aranjaseră această vizită fără să-mi spună şi mie, să mă pregătesc într-un fel.
Aveam deja optsprezece ani, când puteam lua şi eu decizii.
Discuţia purtată de musafiri (peţitori), cu părinţii mei, s-a petrecut fără mine, eu eram în altă cameră, şi nu era de dorit ca eu să aflu dacă părţile ajung la un acord, privind cantitatea de zestre, pământ, vite sau păsări, covoare, macaturi sau suluri de materiale ţesute în casă, ce se dădea zestre unei fete la căsătorie. Cu alte cuvinte, se făcea târguiala sau înţelegerea părinţilor, iar dacă ei cădeau de acord cu cantităţile, atunci era chemată viitoarea mireasă. După înţelegere, băiatul venea cu un ştergar ţesut special cu [pentru – n. N. C.] asemenea ocazie, pe care îl aşternea la picioarele miresei; dacă viitoarea mireasă călca pe ştergar, [însemna că – n. N.C.] era de acord să-i devină soţie, dacă ocolea ştergarul, atunci răspunsul era clar că nu este dorit şi era obligat să se retragă.
Eu însă am fost de acord cu cele puse la cale de părinţii mei, mi-a plăcut fizicul tânărului, am călcat pe prosopul acela, aşa că mama a fost nevoită să deschidă lada de zestre, să scoată icoana (s. N. C.) pregătită pentru asemenea eveniment şi să mă binecuvânteze, în faţa întregii asistenţe şi a viitorului soţ. Deci aceasta a fost logodna.
Din fericire, eu purtam un costum alb, compus din fustă lungă plisată foarte mărunt, o bluză cu mânecă lungă bine cambrată pe bust, botine maro, pe cap coroniţă din flori de mătase albă, la care erau cusute multe panglici diferit colorate. Coroniţa era aşezată peste scufia ce se purta obligatoriu de fete, cusută cu mărgele pe catifea. În limba rusă aceasta se numeşte „sbornic”.
După căsătorie se poartă un alt fel de model de scufie sau bonetă, legată cu bentiţe după ceafă. Aceasta nu mai are ornamentaţii cu dantelă sau mărgele.
Alaiul de nuntă a pornit de la casa noastră. Înconjurată de băieţii cu acordeoane şi armonici, de fetele care cântau şi dansau tot drumul, am fost condusă spre biserică.
În mâini, în locul buchetului de mireasă, aveam acea icoană ce mi-a fost dată la logodnă. Cu această icoană aveam să-mi întâmpin acum mirele şi alaiul ce-l însoţea.
Mirele mă aştepta la poarta bisericii cu băieţii şi fetele invitate de el, cât şi de părinţii lui ce aveau rudele şi invitaţii lor.
Aici, după cum era obiceiul satului nostru, când am ajuns eu, mirele şi-a făcut cruce, a sărutat icoana adusă de mine, s-a închinat făcând o plecăciune în faţa mea, apoi către cei ce mă însoţeau. După acest ritual, m-a luat de braţ şi am intrat în biserică pentru cununie, însoţiţi de cei prezenţi la acest eveniment.
După cununie, la ieşirea din biserică, ne aşteptau mai multe căruţe, cu caii împodobiţi special de sărbătoare, şi am pornit la plimbare în jurul satului. Se obişnuia să se facă trei ocoluri în jurul satului pentru a veni lumea la nuntă. Acestea se chemau „ture de onoare”.
Ospăţul de nuntă, ca de obicei, avea loc la casa mirelui.
Primirea noastră a fost făcută de părinţii din ambele familii.
Cum am specificat mai înainte, că nu se intra în curtea unui gospodar până nu se făcea acea rugăciune, nici acum nu era altfel.
Deci, după ce ne-am închinat şi am cerut permisiunea de a intra, am fost primiţi cu trei cărţi, considerate de căpătâi pentru orice început, fie de familie ca noi sau uneori la botezul unui copil naşul oferă asemenea cărţi sfinte. Acestea erau: o Biblie scrisă de mână, veche, primită de mama mea tot la căsătoria ei, un Ceaslov, pentru a şti sărbătorile, şi o Psaltire, tipărită în anul 1894.
Lada de zestre conţinea numai stofe, haine sau alte ţesături, lenjerie, baticuri etc., iar odată cu acestea mai aduceam în familia Ivanovilor 4 ha de pământ arabil, 2 ha de luncă pe malul Donului, două vaci de lapte, oi şi păsări.
Ca toţi tinerii căsătoriţi, şi noi aveam să începem construcţia unei case a noastră. Ajutaţi de rude prin muncile voluntare (clacă), cât şi de părinţi, am reuşit ca în anul următor să avem casa mult visată de noi. Ne înţelegeam bine – eu îmi respectam soţul, care era un bun familist, muncitor, harnic şi simpatic, iar în scurt timp am adus pe lume o fetiţă pe care am botezat-o cu numele Niculina (Kulina).
Eram o familie obişnuită, intrasem cu tot zelul în viaţa oamenilor din sat, eram stimaţi de cei din jur, soţul meu lucra tâmplărie, deci ne gospodăream bine, aveam tot ce ne era necesar.
Dar au venit frământările politice. Lenin pregătea revoluţia. Se formau detaşamente de bolşevici ce intrau în sat şi distrugeau, omorau şi dădeau foc la gospodării, dacă nu erau oamenii de acord cu doctrina aplicată de Lenin.
Pe de altă parte, erau gărzile albe ale ţarului Nicolai [al] II-lea de Romanov, care făceau la fel în cazul când găseau bărbaţi prin gospodării.
Aceştia, dacă refuzau să facă parte din detaşamentele lor, erau împuşcaţi pe loc ca trădători, fără să poată să se apere decât tot cu arma în mână. Soţul meu era sătul de armată. Pe atunci se făceau 7 ani de armată în favoarea [slujba – n. N. C.] ţarului, aşa că se ascundea din calea acestor călăi.
Stătea mai mult prin beciuri, în pădure, prin poduri, doar să scape cu viaţă. Speriaţi de situaţia ce lua amploare, ne-am hotărât să plecăm din sat, undeva spre vest, până unde vom găsi un loc liniştit, în afara pericolului ce se abătuse asupra noastră.
Astfel, a făcut un coviltir la una din căruţe, am luat în grabă strictul necesar, copilul şi banii, cărţile, icoanele, alimente şi un topor şi am pornit la drum, spre meleaguri străine nouă, necunoscute.
Călătoream numai noaptea, pe drumuri mai puţin circulate, ziua ne adăposteam pe unde se putea. În pădure, la casa unor oameni cu suflet bun, sau prin curţile mănăstirilor. Atunci ne aprovizionam cu alimente şi apă.
După mai bine de trei săptămâni de mers în neştire, am avut nenorocirea ca fetiţa noastră să se îmbolnăvească, în urma unei ploi, ce a durat vreo patru zile. Copilul a răcit şi nu a mai putut suporta călătoria, deci a murit. Avea trei ani şi opt luni. Ce scump am plătit exodul nostru! După ce am înmormântat fetiţa, mai bine zis am îngropat-o la margine de drum, sub un stejar bătrân, ne-am continuat drumul. Lăsam în urma noastră ce aveam mai scump, dar nu ne puteam opri, căci ne aşteptau alte nenorociri, de care de fapt am fugit.
Este de prisos să descriu starea de suflet a soţului meu, acest tragic eveniment l-a marcat pentru toată viaţa. Lăsând totul în urmă, ne-am continuat drumul, iar după aproape cinci săptămâni de rătăcire, am ajuns în judeţul Cernăuţi, mai precis în satul Fântâna Albă, care făcea parte din Bucovina de Nord, dominată de Imperiul Austro-Ungar.
Aici înceta puterea ţarului Nicolai cât şi cea a lui Lenin, iar odihna era în sfârşit bine venită.
Ne-am stabilit temporar în acest sat, dorind să ne aşezăm într-o localitate mai mare, dar pentru început aveam nevoie de bani. În sat funcţiona un atelier de tâmplărie, la care a găsit de lucru soţul meu, am găsit o gazdă provizorie, aşa că pentru moment am aflat o oază de linişte.
În anul 1911 am adus pe lume altă fetiţă, pe care am botezat-o Marta. Viaţa îşi urma cursul ei.
Având deja o familie mai numeroasă, căutam o casă în Botoşani, Rădăuţi sau Suceava.
Am găsit în Suceava o casă mare şi frumoasă, compusă din şapte camere, cu grădină mare, cu pomi fructiferi pe care am cumpărat-o în anul 1912, în care ne-am mutat imediat. Am devenit deci cetăţeni ai oraşului Suceava, definitiv.
Aduceam cu noi puţinul ce scăpase de ploaie, vânt şi foc, dar aveam bucuria de a avea minunatul dar făcut de mama.
Icoanele noastre ruseşti şi cele trei cărţi cu care am pornit în viaţa de familie.
Astăzi le expunem atenţiei dumneavoastră, spre a fi apărate în continuare de orice primejdie s-ar abate asupra lor.
Pentru d-stră,
Marina. –
Comentarii