Te-am sunat! Te-am sunat de multe ori, ca de obicei. Şi nu mi-ai mai răspuns…; poate că scrii o nouă carte! Voiam să te invit de Sfintele Sărbători Pascale la noi, la Dolheştii Mari! Mi-ai trimis o ultimă scrisoare acum doi ani, de la Alba Iulia… Ce repede trece timpul!
Ai plecat în lumea veşnică distrus sufleteşte, după prea multe lovituri primite de la viaţă, ai plecat duios de dureros în noapte şi pentru totdeauna. Acolo unde eşti, ai ales să stai de vorbă cu îngerii la lumina făcliilor de lumină şi, poate, să scrii o nouă carte dătătoare de sens şi lumină pentru cei ce încă sunt aici, pe pământ. Cete de îngeri îţi stau de pază, cântări spirituale auzi şi fac ca timpul, pentru tine, să nu mai aibă nici început, dar nici sfârşit.
Când ai fost în viaţă ai avut, prin munca asiduă, funcţia de inspector şcolar. Nu de puţine ori ai fost înconjurat de persoane care, din interes, se ploconeau, îţi cereau ajutorul, iar tu, suflet nobil, le-ai ajutat. Au beneficiat mulţi de bunătatea ta, de profesionalismul tău, de prietenia acordată mutual, fără interese ascunse. Oare câţi dintre aceştia îţi mai rostesc numele, îşi mai aduc aminte de binele făcut?
Mi-aduc aminte de ultima noastră întâlnire, o dulce strângere de mâini, cu tremur în gene şi un surâs enigmatic! Nu te-am mai văzut de atunci şi mi-e tare dor de tine, un dor nemărginit ce nu poate fi explicat, ci doar simţit aşa cum se cuvine. Îmi amintesc de nenumăratele tale producţii intelectuale, de caietele metodice, care şi astăzi sunt de referinţă pentru predarea limbii şi literaturii române, de referatele şi lucrările ştiinţifice pe care le-ai prezentat la consfătuirile şi sesiunile ştiinţifice arondate specialităţii lingvistică. Îmi amintesc de toate lucrările şi cărţile ştiinţifice publicate şi pe care mi le-ai dăruit cu atâta drag!
Păstrez, la loc de cinste, fizic şi psihic, toate scrisorile pe care mi le-ai trimis din Suceava, Iaşi, Câmpulung Moldovenesc, Alba Iulia… Când le recitesc, o linişte eternă se aşterne peste sufletul meu, dar şi o dureroasă, răvăşitoare durere a ceea ce a fost; însă nu mai este, fizic, posibilă prietenia noastră.
Nu pot uita cât de mult te-am apreciat şi respectat, cât de mult te-am iubit! Ai fost un model pentru mine, eu cel ce am fost un simplu profesor din mediul rural, dar ancorat la tot ceea ce se şlefuia în mediul academic românesc.
Ca în viaţa asta terestră, “ai călătorit” mult în lumina cea neagră, cu lacrimi grele, cu multă muncă dăruind ceea ce era de dăruit elevilor, care au rămas să îţi ducă mai departe munca sfântă, cea de dascăl, cadru didactic cu har şi iubire pedagogică!
Las clopotele să plângă cu a lor voce de argint, las preoţii să cânte, las sufletul printre nori să-şi fac loc, las visul cel frumos să alerge înspre tine! Cum timpul este Timp, mereu curgător şi neiertător, am îmbătrânit şi eu. Mulţi dintre colegii noştri au plecat înspre tine, în acea lume veşnică, în lumea tăcerii. Cu siguranţă că te-ai întâlnit cu ei, cu cei cu care ai împărtăşit în această viaţa Vocaţia de a fi dascăl în ale limbii române: Teodor Sofia, Ioan Mateiuc, Gheorghe Miserciu, Gheorghe Butnaru, Vilu Crăciun şi mulţi alţii.
Lumea se schimbă, iar noi, după ea. Contează doar credinţa şi asumarea rolului pe care îl are cadrul didactic în această lume schimbătoare.
Prin fereastra minţii pătrunde lumina binefăcătoare a vieţii de demult. Trăiesc, laolaltă cu amintirea ta, Viaţa! Aş vrea să-ţi pot strânge mâna, să îţi privesc chipul plin de entuziasm şi farmec, să-ţi aud glasul suav şi melancolic. Mi-e dor, mi-e dor de tine dragul meu prieten! Mi-e dor de fiinţa ta complexă! Mi-e dor de clipele în care noi doi rezonam, chiar dincolo de cuvinte! Iar ultimul cuvânt în care mă regăsesc acum, când îţi scriu, este: AŞTEPT! Şi este ultimul cuvânt, din ultima ta scrisoare către mine!
Rămâi cu bine, drag PRIETEN!
Aştept! Aştept să ne revedem!
VALERIU SANDOVICI
Comentarii