Cu trupul, Ion Grigore şi-a început deja, de ieri, călătoria către meleaguri umblate doar de cei chemaţi la Ceruri. Cu spiritul, cu sufletul său ipostaziate în sutele de tablouri care-i constituie opera de împătimit al penelului, maestrul rămâne între noi, viu, strălucitor, inconfundabil, prezent şi aici, şi aiurea peste tot în lume, acolo unde adunătorii pânzelor sale le-au inclus în colecţiile lor.
S-a născut în satul Corni, lângă Dolhasca, la 25 martie 1940, unde a urmat şi şcoala primară, liceul – „Ştefan cel Mare” – făcându-l la Suceava. În sat s-a bucurat de oblăduirea artistică a unchiului său, învăţătorul Emil Grigore Delacorni (cum îşi semna tablourile), el însuşi împătimit de arta picturii. Şi-a urmat pasiunea, înscriindu-se la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde se specializează în domeniul artei murale. Îl vom regăsi deci ca autor al picturii mai multor biserici din ţară, dar şi de la noi – „Sf. Înviere” Suceava, Comăneşti şi biserica satului din Corni.
Stăruie în memoria celor care au lucrat la „Zori noi” imaginea tabloului său din biroul redactorului-şef Ion Paranici, prieten cu pictorul, misteriosul cocoş monitorizându-ne prezenţa la şedinţele de machetă de luni.
Lucrările sale pot fi regăsite în foarte multe colecţii de stat şi particulare din România şi din străinătate.
Unul dintre mai tinerii săi contemporani, pictorul fălticenean Gabrel Baban scria, în iulie 2015, în paginile acestui ziar, cu prilejul ultimei sale expoziţii „acasă”, cea de la Fălticeni: „Peisajele pictorului Ion Grigore trădează o dragoste profundă faţă de satele din nord-estul ţării şi nu numai. Formele cu preponderenţă angulare reprezentând nelipsitele turle de biserici, acoperişurile caselor, evidenţiate cromatic, alternează cu formele curbe, ondulate ale dealurilor şi copacilor. Atmosfera ce se degajă din tablouri are ceva din firea plină de blândeţe a autorului”.
A fost un prieten al acestui ziar, al multora dintre cei care am lucrat sau încă lucrăm aici. Paginile ziarului i-au reprodus lucrări sau au găzduit opiniile pictorului, dar mai ales relatări de la prezenţa sa în lumea artistică.
Vom duce dorul distincţiei sale tăcute, bucuriei imanente cu care îşi decora vizitele, sentimentului că tocmai s-a întors acasă, surprinzător, neaşteptat, fratele-călător, altfel mereu aflat în rădvanul tras de talentul său bidiviu.
Este potrivit să cităm în încheiere versurile unui poem scris de Matei Vişniec pe când era încă licean: „…Focul s-a stins de mult/ Dar bunicul/ Mai spune încă poveşti…/…/. /…/ Acum focul pâlpâie poveşti,/ Căci bunicul s-a stins/ De mult…”.
Comentarii