Scriu acum, în Săptămâna luminată, când am reiterat convingerea că Lumina – Hristos a biruit întunericul rătăcirii, boldul morţii şi stăpânirea iadului, acum când „toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt” (Cântarea a 3-a, Utrenia Sf. Paşti), acum când de aproape 2000 de ani ne-am încredinţat că Însuşi Cuvântul este Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume (cf. In. 1, 9), iar noi tot orbecăim prin întunericul necunoştinţei, necredinţei şi nepăsării. Da. Suntem în plină euforie duhovnicească, convinşi de argumentul ontic al Învierii lui Hristos – cheia de boltă a credinţei noastre şi începătură a vieţii noastre veşnice întru „lumina Celui neapus” (Nichifor Crainic).
Oricât am vorbi noi la superlativ-absolut despre Înviere şi oricât am defini-o mai bombastic, folosindu-ne de metafore, epitete şi analogii, tot nu am putea trasa coordonatele unei raţionări scolastice şi, mai mult, am cădea într-un profund diletantism gnoseologic. Nu scriu acum pentru a face un exerciţiu teoretic de mistică, ci încerc în următoarele rânduri să exprim un punct de vedere mai profan şi mai teluric, păstrând decenţa ce se cuvine faţă de tainele credinţei dreptslăvitoare.
Cea mai complexă mărturisire, definiţie şi veridicitate a creştinului este identică cu formula pascală „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!”, iar pentru omul simplu şi pentru teologul cel mai doxat acesta este adevărul ce se defineşte per se.
Astăzi, acest salut pascal este din ce în ce mai puţin uzitat, însuşit şi înţeles, iar folosindu-l rişti să pari retrograd, habotnic sau rural, indusa ruşine înecând astfel mărturisirea şi înăbuşind credinţa prin aparenţa binelui colectiv. Pentru unii, Hristos ar trebui să dispară din peisagiul cotidian şi contemporan pentru a nu deranja pe „alţii”, ca şi cum ar trebui să vorbim despre oxigen doar la Terapie intensivă sau despre lumină doar la plata facturii E.ON.
Galopant însă, oamenii tind doar spre obişnuirea cu întunericul, conştienţi fiind că apropiindu-se de Lumină, li se întrezăresc defectele, hibele, lipsurile, masca autopropusă a părerii de sine cade, personalitatea găunoasă a închipuirii se diminuează, şi rămânem goi ca Adam în vecernia Raiului, (re)cunoscându-ne binele şi răul. În întunericul nepăsării şi necredinţei, insul poate fi cine vrea el să fie, poate să facă orice, simţindu-se ascuns de ochiul „Big-Father-ului” divin, ajungând astfel să creadă că întunericul este cromozomul atmosferei spirituale a existenţei umane. Departe de ochii Luminii, în bezna închipuitei lipse a lui Dumnezeu, omul contemporan (şi nu numai) găseşte mediul propice pentru orice săvârşire a răului: în întuneric se „consumă” şi curvăsăriile, şi furtişagurile, şi tâlhăriile, se minte şi se înşală… Oare mai are vreun rost să răspundem la întrebarea retorică a părintelui Savatie Baştovoi: „De ce se stinge lumina în discoteci?” Dar Dumnezeu „scoate din întuneric lucrurile ascunse şi aduce la lumină ceea ce era acoperit de umbră” (Iov 12, 22). Astfel, majoritatea dintre noi (şi, mai grav, cei tineri) caută un refugiu spiritual în manifestările „la întuneric”, pentru că „tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină” (Efes. 5, 13) şi, pretextând că nu mai au sau nu li se mai arată modele de lumină, ajung astfel să se asemene cârtiţei care, ajunsă la lumină, orbeşte şi moare. Se adeveresc astfel cuvintele Mântuitorului: „oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (In. 3, 20).
Ca preot, mi-e dat din ce în ce mai des să aud despre îndoiala sau necredinţa unora (iarăşi predomină tinerii) în existenţa sufletului, a veridicităţii Luminii harice de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, a Raiului şi a Iadului, un nihilism feroce – rod al împreunării ateismului dialectic al comunismului cu indolenţa atotpermisivă a capitalism-consumerismului. Proorocind, Isaia parcă ne plânge şi acum zicând: „vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Is. 5, 20)
Cu îngrijorare am constatat că celor ce trăiesc în umbra televizorului şi în bezna minciunii media li se inoculează cu o dibăcie de regizor versat un laitmotiv care poartă masca aparenţei binelui: deşi după ´90 s-a continuat încercarea de despărţire a Mântuitorului Hristos de semnificaţia şi importanţa Sfintelor Paşti (precum s-a renunţat la sărbătorirea Naşterii Domnului în favoarea Crăciunului şi a sărbătorilor ahristice de iarnă), deşi s-a importat un surogat occidental ca să fie actor pe scena Sărbătorilor pascale (mă refer la „nevinovatul” iepuraş „de Paşte” care „fată” ouă colorate şi pe gazonul plaiului mioritic), în ultima vreme accentul alungării lui Hristos din iadul zilelor noastre a căzut pe… Sfânta Lumină. Importanţa nu neapărat exagerată, ci mai degrabă agresivă în detrimentul lui Hristos – „Paştile cele nouă şi sfinte. Paştile cele de taină. Paştile cele preacinstite. Paştile Hristos-Izbăvitorul…” (stihira I a Paştilor), încearcă să convingă şmechereşte că doar lumina adusă cu charterul de la Ierusalim este „de valoare” şi autentică (astfel un detaliu devine scop sau semnificaţie a „Sărbătorii sărbătorilor”), doar „a lua lumină” de la biserică este destul pentru a te autodovedi creştin (după ideea: cine-s eu în faţa mea?…), doar „a duce lumină” acasă este un gest suficient de celebrare a „Paştelui fericit”. Adevărat, simplu şi frumos afirma Preafericitul Theofil al III-lea al Ierusalimului şi al întregii Palestine că „Paştile [nu este vorba de un agramatism, ci doar de un substantiv propriu cu formă de plural – n.a.] este o sărbătoare a triumfului Vieţii asupra morţii şi a Luminii asupra întunericului”, dar televiziunile n-au folosit majuscule în traducere, din neştiinţă sau premeditat, pentru a ascunde Adevărul, parcă făcându-se abstracţie că Hristos este Viaţa (cf. In. 14, 6) şi „Lumină a lumii” (In. 9, 5) şi că „Dumnezeu este Lumină” (I In. 1, 5).
Aşadar lumina este ontologică, atemporală, veşnică… Fiat lux-ul Genezei [lat: Să fie lumină! – n.a.] este începutul Creaţiei, constanta vieţii, maiaua bios-ului, şi tot în Lumină trebuie să vieţuim şi noi şi să ne odihnim şi să ne înveşnicim. Este scrisă în firea omului tendinţa de a căuta un licăr în întuneric, o sursă de lumină pentru ghidare, un stâlp de foc pentru călăuzire în pribegia terestră a pocăinţei din Egiptul întunericului, păcatului şi slujirii idoleşti înspre Rai – Canaanul făgăduinţei, „loc de lumină, cu verdeaţă, de odihnă”… Din păcate însă, omul uită că este (şi) o suflare de Lumină, care în tumultul zilei se stinge precum licuricii, dacă nu are nădejdea drept fitil şi credinţa adevărată drept ceară curată pentru a întreţine flacăra vieţii arzândă. Poate (?) nici noi duhovnicii şi formatorii şi educatorii spirituali nu mai suntem conştienţi sau mai uităm (omeneşte) uneori că „suntem lumina lumii” şi că trebuie „să lumineze lumina noastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele noastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri” (cf. Mt. 5, 14-16).
Singura noastră şansă de scăpare spre lumină este rugăciunea, pentru că cel ce nu se roagă umblă cu luminile stinse (generalizând puţin vorba părintelui Justin Pârvu), şi mai ales să nu uităm că „la Dumnezeu este izvorul vieţii, întru lumina Lui vom vedea lumină” (cf. Ps. 35, 9). Mi-am permis să scriu aceste rânduri pentru că sunt convins „că povaţa este un sfeşnic bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii” (Pilde 6, 23).
Închei cu dorinţa de a ne întâlni întru răsplata mărturisirii şi a credinţei că HRISTOS A ÎNVIAT!
Pr. GABRIEL CIOFU,
Parohia „Sf. M. Mc. Ioan cel Nou”, Baia
Comentarii