Am gândit că este frumos din partea noastră să ne amintim de colegii care nu mai sunt. Unii nici chiar rude nu mai au care să le pomenească numele. Numele care se regăseau atât de des în paginile ziarului, nume cunoscute, apreciate sau răsplătite cu vreo sudalmă printre dinţi când ajungeau în gura celor „ponegriţi” în ziar. Victor Micu era blagoslovit de furi şi de beţivani, ca şi Dana Dominciuc, iar Gheorghe Parascan şi Emil Morea de ştabii ce intrau, pentru diferite şmecherii, sub ascuţimea condeiului lor, şi aşa mai departe.
În interiorul ei, redacţia – fie ea a „Zori noi” sau a „Crai nou” – emana o atmosferă specială. Nu doar pentru că cei de la „Zori noi” erau singurii care făceau meseria aceasta şi în niciun caz din spirit de gaşcă. Un statut special în afară având, acesta se răsfrângea şi asupra vieţii din redacţie.
Nu voi stărui, în creionarea profilului foştilor noştri colegi pe latura profesională a activităţii lor, ci mai degrabă asupra unor aspecte care relevă omenescul existenţei lor în comunitatea noastră jurnalistică. Cred sincer că omul astfel „povestit” vă va rămâne mai bine fixat în memorie, decât s-ar vădi dintr-un clasic CV.
Nu mi-am propus să scriu despre colegii care nu mai sunt într-un serial „foc cu foc”. Asemenea crochiuri vor apărea pe măsură ce memoria celui ce scrie va fi declanşată de „ceva” ce-l definea pe cel devenit astfel un erou al zilei.
Comentarii