Iscodelnic, debordant, risipind energie intelectuală în varii proiecte, bucureşteanul Mugur Andronic (din părinţi bucovineni, însă) s-a fixat, rodnic şi afectiv, în „dulcea Bucovină”, înfăţişându-se recent, ca „recidivist”, după placheta Gânduri postume, cu un nou volum de versuri. Viaţa…ca un vis… a apărut în 2014, la o editură neprecizată, sub egida Societăţii culturale „Ştefan cel Mare”, păstorită tot de dl Mugur Andronic şi ivită, din iniţiativa sa, în martie 1990. Noul volum se vrea, aflăm, „o modestă zidire de suflet” şi poetul, îndrăgostit de viaţă, deplânge „scurta detenţie” şi chingile ei, ameninţat de noaptea post-eternă. Un răzvrătit contra Sorţii („o părere de vis”), el poate fi bântuit de adieri thanatice, ştiind că în faţa legilor naturii „nu-i scăpare”, invocând roata diabolică, precum în acest Final poetic, sub aparenţele unui firav optimism: „E primăvară în sfârşit / Şi cred din nou în mine / Un mugure tomnatic de / Izbăvire în vis şi aşteptare. / A, B, C, D, aceasta e ordinea / Priorităţilor mele de o viaţă, / Dar acum m-am îndrăgostit / Mortal de doamna Z, cea care / În fiecare an trage cortina dintre / anotimpuri şi asta întotdeauna / Înainte de a face un show de striptease”.
Şi, cu vehemenţă, acuză soarta Planetei, cerând „raţia de oxigen” (v. S.O.S.) sau încearcă, angajând pusee pamfletare, o radiografie a epocii (v. Testamentul meu poetic…), denunţând purgatoriul românesc, în care „unii îşi fură şi umbra”, corupţia ca religie, „fustele de protecţie”, într-o ecuaţie antitetică: „ţară de rahat” /„ţară minunată”. Iată o mostră: „Focuri de artificii, multe şi asurzitoare-promiţătoare, / Că va fi bine în sfârşit. Dar proiectul UE e destinat / Să devenim experimentul şi lada de gunoi a ceea ce a mai rămas din / Straniul continent, în care un suflet nebun / Încarcerat în pubelă, într-o sticlă de unică folosinţă… / Încă vă mai plânge soarta…”
Totuşi, sentimentalul Mugur Andronic mai crede în şansa regenerării românismului şi, rugător, îl imploră pe Eminescu „să mai salveze biata ţară” (v. O ultimă scrisoare). Cu speranţa de a se mai naşte odată, „undeva acolo sus”, oripilat de mizeria umană (lava-rană) sau scufundându-se în vis, chemând Femeia-capcană (v. Dragoste minoră…).
În totul, dincolo de denivelările valorice, un volum-ghiveci, reunind fotografii de familie, desenele copiilor şi impresiile amatoristice ale unor cititori (exceptând două-trei semnături cu greutate). Plus corectura în suferinţă… Dar să nu omitem sforţările merituoase ale poetului în alte zone. E drept, el debuta (literar) în revista Funigei a liceului bucureştean „I.L. Caragiale” şi frecventase sârguincios cenaclul îndrumat de profesoara Graziela Ştefan. Rod al acestor impulsuri beletriste s-a născut, târziu, şi romanul intitulat provocator În umbra marilor imperii ucigaşe (2005), impunând prin documentare şi colorit lexical. Opul în discuţie, echipat cu ilustrate de epocă, poate fi botezat şi roman. El beneficia de o caldă Binecuvântare, iscălită de Pimen (Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor), lăudând, firesc, această „roadă a minţii şi inimii”. Şi, în plus, a smuls şi o recomandare (prietenoasă) a lui Eugen Uricaru, pe atunci Preşedintele Uniunii Scriitorilor de la noi. E vorba, precizăm din start, de o carte îndelung visată, pentru care dr. Mugur Andronic, istoric şi arheolog (după cum prea bine se ştie) s-a pregătit temeinic. Ca dovadă, anexează în chip de Document o listă cu 93 de supravieţuitori, intervievaţi în intervalul 1973-1988, transferând în romanul-document parte din pătimirile şi peripeţiile narate de cei îmbiaţi la taifas. E vorba, aşadar, de un fragment de istorie, reconstituind cu har soarta soldatului austriac bucovinean, prins în vâltorile primului război mondial pe fronturile continentului ori în prizonierat (italic, siberian). Sunt, negreşit, pagini de patrimoniu, vorbind despre suferinţa românească, cum suntem avertizaţi. Din prefaţa lui Eugen Uricaru (Un semn bun) semnalăm o recomandare; ar fi bine ca autorul, trecând – certamente – „o probă de profesionalism” să-şi tempereze entuziasmul, vădind „zgârcenie” epică. Fiindcă el, ca „istoric atent şi autor dotat”, încarcă excesiv pagina, îngreunând lectura. Abundenţa de regionalisme şi nemţisme, notele de subsol reconstituie atmosfera „de epocă”; or, Mugur Andronic, observăm, are ureche, dar nu şi disciplină epică. Efortul documentaristic este, însă, remarcabil. Chemaţi „la bătaie”, eroii săi ştiu că, duşi la Czernowitz, clopotele apocalipsei vesteau răzbelul. Cu început monografic (Kaczyka, îndeosebi), cu un fir epic iute părăsit (vezi ardeleanul arestat la Solca), romanul desfăşoară istorii paralele, fie urmându-l pe Ciprian în Siberia, fie urmărind isprăvile galiţiene ale lui Niculai / Nicolaus, din regimentul 22 Lemberg, devenit ordonanţă la căpitanul Brucker. Vrem a spune că întâlnim secvenţe suculente şi că mâna prozatorului se simte: sosirea trenului la Tomsk, ocazia de a face „bani buni” într-o expediţie prin taiga, plăcintele moldovineşti ale Zănoviei, visul lui Gavril Roată de a ajunge „în Amereca” şi, mai ales, speranţa de a scăpa de blestămăţia de război (de „a scăpa” acasă) prilejuiesc pagini reuşite. Atent la limbaj, cu salturi epice (derutând bietul cititor), prozatorul închipuie un puzzle prozastic. Merită semnalată şi scena de final; adunătura de combatanţi (acel „vulcan omenesc”) aduce în prim-plan pe generalul Hoffmann (umilit) şi pe colonelul Horvath (sacrificat), anunţând că vremea vorbelor goale a trecut. Sătui de moarte şi de război, soldaţii vor să pună capăt acestor / acelor „vremuri smintite”. Un va urma, plombat la sfârşitul volumului, ne obligă să sperăm că Mugur Andronic îşi va continua aventura epică. Miza cărţii merită această trudnică lucrare.
Dl Andronic este, însă, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din Bucureşti şi, venind la Suceava, s-a implicat pe varii fronturi: arheolog expert la Muzeul Bucovinei (o vreme, director adjunct), deschizând numeroase şantiere. S-a ilustrat ca jurnalist, caricaturist, animator etc., punând umărul la revigorarea culturală a Bucovinei. În fine, studiile de arheologie şi istorie l-au îndreptăţit să purceadă, cu entuziasm, la împlinirea altor proiecte, înfiinţând muzee (precum cel subteran, al Sării, la Cacica) sau să pornească la întocmirea Repertoriului arheologic al judeţului Suceava, în lucru. O ultimă ispravă culturală, în tandem cu inginerul electronist Petrea Tabarcea (revenit la matcă), ar fi monografia Todireşti, un sat din Bucovina (2014). Dacă inginerul pomenit, autor al unor cărţi dedicate „orelor fierbinţi ale electronicii”, a trudit sisific, documentându-se crâncen pentru a creiona, cu patima exactităţii, „istorii, oameni şi locuri” din satul de obârşie, realizând un veritabil „pomelnic” (cum aprecia primarul Vasile Avram), Mugur Andronic foloseşte, într-o montură ingenioasă, mai vechile sale cercetări arheologice (pornite în 1988) de pe Valea Soloneţului, investigând habitatul uman din vremuri imemoriale în acest bazin hidrografic. Aducând, în schimb, şi câteva preţioase corective, de neocolit pentru cei care, în viitor, se vor înhăma la asemenea laborioase iniţiative.
Să conchidem că Mugur Andronic, dincolo de armura specialistului (dovedit), îşi dezvăluie, intermitent, fiorul liric, zbuciumat, inegal, livrându-se fără rest. Din fericire, entuziasmul său n-a obosit…
Comentarii