„Sunt unul dintre oamenii împăcaţi cu sine şi cu lumea”

Interviu cu doamna CARMEN ANDRONACHI, directorul Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuţi

– Ecoul sărbătorilor încă nu s-a stins în acest ianuarie geros din 2016. Cum aţi petrecut aceste clipe unice?

– Un interviu poate fi de-a dreptul chinuitor! Te frământă gândul dacă e bine să fii atât de sincer, să te dezvălui şi să te expui sau să răspunzi protejându-ţi în fond miezul fiinţei. Am mai avut ocazia să răspund la interviuri, dar întotdeauna din perspectiva profesiei, a funcţiei de director de liceu sau din postura de preşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Anumite rezultate obţinute în pregătirea elevilor mei de-a lungul timpului, faptul că sunt prima femeie director al Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”, după mai bine de 140 de ani, şi, de asemenea, preşedinte, după 150 de ani, de la înfiinţarea Societăţii mai sus amintite, a stârnit uneori interesul colegilor dvs. jurnalişti. Foarte puţin (sau deloc) a fost vorba despre omul din spatele funcţiei, despre sentimentul apartenenţei la comunitate, la matricea familială, despre sensurile profunde ale destinului personal. Răspunsul la întrebarea dvs. trebuie să înceapă cu urarea de „La mulţi ani!” adresată dvs. şi tuturor cititorilor dvs.

Îmi stăruie încă în minte colindele tulburătoare pe care mi le-au cântat la fereastră şi apoi în casă, acompaniindu-se la chitară, zecile de colindători, actuali şi foşti elevi. Una mai cu seamă, cântată de absolvenţi din diverse centre universitare de prestigiu, Bucureşti, Cluj, Iaşi, Suceava, Viena, Bremen, Konstantz, adunaţi ca prin minune sub bagheta dirijorului corului ad-hoc Cosmin Cotos, ne-a mers la inimă: „Vin colindătorii, cum veneau odată, leru-i ler/Să colinde-n seara asta minunată, leru-i ler”.

Aceşti tineri (şi-i amintesc doar pe câţiva: Andreea Şerban, Andreea Câmpan, Adelina Lazăr, Daiana Cerni, Ştefan Mocrei, George Andronic, Isabela Sbiera, David Moloci, Daniel Prelipcean, Sabina Cărbune, Andreea Huzdup, Neli Luisa Iftinchi, Emilia Tironeac, Ionuţ Coroamă, Onofrei Cosmin, Rusu Alexandru) aveau atâtea de împărtăşit în ceasul sărbătoresc al Crăciunului, încât s-a umplut de bucurie şi lumină sufletul nostru.

Atunci, în acea clipă, am simţit din nou că viaţa mea are sens, că n-am trăit degeaba şi că afecţiunea reciprocă între mine şi toţi cei care mi-au dăruit (profesorii mei) şi cei cărora le-am dăruit (elevii mei), în clipele trecute plăcerea şi priceperea de a studia sau de a citi, pur şi simplu, dăinuieşte şi a devenit una din valorile existenţei noastre, o pecete identitară inconfundabilă.

– Vă trageţi dintr-o familie cu un destin aparte. Care sunt amintirile predominante legate de părinţii dumneavoastră?

– Momentele speciale pe care tocmai le-am evocat mi-au amintit de atmosfera fermecată a altor sărbători, când ne adunam cu toţii: mătuşi, unchi, nepoţi şi colindam în gangul bunicilor, chenăruiţi în rama ferestrei ca într-o icoană: „O, ce veste minunată!”, „Trei păstori” şi alte cântece fără moarte. Uşa grea se deschidea şi noi, cei şase copii orfani, fără tată, pătrundeam în aromele neuitate de cozonaci, vin fiert cu scorţişoară… Undeva pe strada 1 Mai, într-o casă cândva mai arătoasă am copilărit ocrotiţi (cu eforturi pe care atunci nu le bănuiam), de mama-mare şi tata-mare (botezaţi aşa de primul nepot – Cornel – fiu de avocat de Bucureşti, al cărui tată murise de cancer la nici un an după tatăl nostru). Pe pereţi erau o oglindă ovală şi un ceas negru de abanos. Ceasul măsura imperturbabil timpul încremenit acolo în fotografiile bunicii (cu pălărie şi perle) şi timpul bunicului, consilier la Primărie, purtând un ceas cu lanţ de aur. Casa avea un aer misterios, în care noi, copiii, ne domoleam mişcările pentru că simţeam parcă prezenţa fiinţelor despre care ni se povestea: naşa Balaşa, mătuşa Veroncea, unchiaşul Samoilă şi atâţia alţii.

Tot acolo am aflat şi despre casele de la Cernăuţi, de pe strada Andrei Mureşanu, despre bunicul Iancu Ioan Nenati, înalt funcţionar public, deportat în Siberia, în cumplitul an 1941, împreună cu fratele de 19 ani al tatei.

Secretele păzite de urechile „kinderilor” ne incitau curiozitatea, dar de îndată ce prindeau de veste că ascultam, schimbau vorba şi ne găseau imediat o treabă de făcut sau ne îndemnau să mai citim una din lecturile descoperite de bunicul. Mama-mare citea mai ales în limba germană, dintr-o carte groasă de Schiller, şi ne povestea şi nouă pasaje din „Hoţii”, „Don Carlos”. Eu cu vărul meu, Nucu, eram fascinaţi de tot ce făceau şi spuneau bunicii, deşi uneori ne mai certam (ţin minte că odată mi-a tras cu cartea cea groasă în cap fiindcă nu-l lăsam să se caţere pe dulap!).

Mi-a părut rău când ne-am mutat, mama şi noi, două fetiţe, singure într-o casă lângă fostul cinematograf „Unirea” (pe care îl deschisese cândva bunicul). Dar atunci s-au estompat celelalte rude, iar mama şi sora mea, Lucia, au intrat în prim-planul conştiinţei mele. La noi în casă se citea atât de mult (toate cărţile vechi sunt cadouri cu dedicaţii inspirate!) încât o colegă mi-a spus intimidată: „parcă suntem într-o bibliotecă, la sala de lectură”. Pentru că sora mea scria poezii şi era o copilă zveltă, cu ochii albaştri şi părul ondulat auriu, toată lumea o admira. Mama era mândră că învăţam foarte bine, dar nu ne lăuda, ci ne cerea mereu să fim harnice şi la treburile casei. Ţinea, mai mult ca la orice, la cuvântul dat şi nu suporta minciuna. Era atât de cinstită încât ajunsese de pomină o frază, pe care o rostise când mama unui băiat bolnav de la ţară i-a adus, drept mulţumire că-i dăduse un bilet la sanatoriu (lucra, după decesul tatălui, la registratură la dispensarul TBC), o găină („şi sigur le-ar fi prins şi lor bine” comentau răutăcioşii, ridiculizând-o pe frumoasa şi distinsa noastră mamă). Ea ar fi spus: „ia găina şi fă-i supă copilului să-l pui pe picioare!”.

– Cum a fost copilăria dumneavoastră?

– Mult mai târziu am realizat că acel răstimp al copilăriei trăit în modestie şi cumpătare a fost răgazul pe care soarta ni l-a acordat după o nenorocire copleşitoare. Cea mai veche şi mai cumplită amintire este aceea îngropată adânc în sufletul meu pe care întrebarea dvs. ivită pe neaşteptate o scormoneşte dureros. Mă văd cumva şi pe mine la vârsta de doi ani. Aud o fanfară chiar în curtea casei cu uşile date de perete, de pe băncuţa de sub geam zăresc oameni în negru bocind într-un mod inexplicabil pentru mine. Mama era o străină în clipele acelea, care mângâia pe cineva aflat într-o cutie aşezată cumva pe nişte scaune. Nu-mi mai amintesc nimic altceva şi poate şi cele câteva imagini sunt doar fantasme ale închipuirii mele.

Mai apoi, mama, sora mea, bunicii materni, verişorii mai mari, rude şi fel de fel de cunoştinţe din Rădăuţii de altădată, îmi tot povesteau despre vrednicia şi frumuseţea tatălui meu, despre miracolul gospodăriei cu livadă, porumbei, câini… Fotografiile superbe ale părinţilor confirmă mitul fericirii pierdute, aşa cum scrie şi pe piatra de pe modestul cavou al tatălui – Nenati Traian: „Ai fost şi ai rămas lumina sufletului nostru!”. Acest mesaj în eternitate al mamei rămase cu doi copii mici într-o lume înfricoşătoare a aşternut peste viaţa noastră, în mod paradoxal, nu disperarea, ci lumina senină, căci şi el ne veghea. Tufa de bujori apărută în fiecare an pe mormânt era un semn că ne încurajează să iubim viaţa.

Am crescut frumos, fără mofturi şi pretenţii de rochii şi pantofi, cu un dar interior pe care nu ni-l putea lua nimeni. Familia mare era pentru noi totul şi zilnic ne întâlneam, măcar cu cineva dintre apropiaţi. Tanti Silvia, tanti Mărioara, tanti Jeni, unchiul Adi, verişorii plini de haz: Cornel, Nini, Sandu, Nucu erau atât de prezenţi încât au fost într-un fel modelele noastre de inteligenţă, bunătate, solidaritate. Un clan întreg din care au lipsit taţii şi de aceea ne întreceam cu toţii în a-i mitiza. Când a venit tăticu să o ceară pe mama de soţie (s-au întâlnit la Mănăstirea Bogdana la Paşti), de bucurie că viitoarea soacră l-a acceptat, a săltat-o în braţe până sus pe „şandrama”. Iarna venea de pe Obor (unde m-am născut eu şi apoi a murit el), cu o sanie mare trasă de doi cai „ca nişte zmei” (fusese ofiţer de cavalerie).La Cernăuţi, aveau o casă mare cu etaj unde „muţa” nu mai urca la cei patru fraţi năzdrăvani: bunicul Iancu a luat un premiu la Viena pentru livada măiastră. Amintiri…

– Ce model de viaţă aţi avut?

– Sentimentul responsabilităţii a dominat în educaţia noastră. Bunicul, tata-mare, cel mai mic dintre cei 13 fraţi Rusşindilar, Mihai, „Micîrli”, cum îi ziceau numeroasele neamuri, ne deschide amintirea citind zilnic pe bolovanul din grădiniţă, vara. Mama-mare, Ştefania, era o femeie iute şi comunicativă care vorbea cu vecinii pe limba lor. Noi aveam un respect nemărginit când o auzeam vorbind pe „frau” Rusşindilar cu prietenii nemţi ai bunicului în germană, cu vecinii lipoveni ruseşte, cu femeile din piaţă ucraineana, cu evreii care ţineau prăvălie pe 1 Mai rupea câteva vorbe în idiş… Ea ne povestea tainic despre refugiu şi război, despre cum şi-a purtat copiii la şcoli bune: Aspazia, mama noastră, şi surorile ei, Silvia şi Maria, au învăţat la Liceul de fete, iar unchiul Adi, singurul băiat, a absolvit Liceul de băieţi. Mama, ca şi sora ei mai mare (care a fost laureată la concursul „Tinerimea română”), a urmat Facultatea de Litere la Bucureşti. Mi-a rămas pentru totdeauna în minte mica dramatizare a cursului despre Eminescu, când mama imita cu veneraţie, dar şi puţin umor, vocea piţigăiată a magistrului George Călinescu, apărut brusc, de după cortina amfiteatrului.

Poate că amintirile se încurcă puţin, se suprapun, pentru că orice perspectivă asupra trecutului este puternic subiectivă. Dar nici nu doresc să răspund „ca la carte”, raţional şi sec, ci să recompun, în primul rând pentru mine şi urmaşii mei, prin reluări concentrice, modelul existenţei personale.

Modelul bărbătesc a fost cel prezent, al bunicului absorbit într-o carte, sub tufa de liliac înflorit, şi cel absent, dar idealizat perpetuu: al tatălui tânăr, superb („cel mai frumos bărbat din Cernăuţi”, cum mi-a spus odată domnul Procopciuc, cu care a fost coleg la Şcoala Normală), straşnic gospodar şi cu o voce de aur.

Modelul feminin a fost mama cu ochii albaştri, cu un profil delicat de actriţă, cu o fermitate de caracter inegalabilă. N-am mai cunoscut pe nimeni ca ea. Se scula la patru dimineaţa, spăla rufele într-o magazie friguroasă (cu mâinile ei de prinţesă) şi ne apreta guleraşele încât eram cele mai îngrijite eleve. Prăjiturile ei erau vestite printre toate prietenele mele care şi astăzi îmi cer reţeta. Nu ne-a lipsit niciodată mâncarea caldă, gătită cu o inventivitate admirabilă, dată fiind situaţia noastră materială. Nu a făcut în toată viaţa ei un lucru nepotrivit, condamnabil.

– Dacă v-aţi întoarce în timp, ce aţi vrea să schimbaţi?

– Dacă m-aş întoarce în timp? Nu zău, parcă mi-aţi auzi gândurile. Aş anula nefastul moment al răpirii nordului Bucovinei de sovietici, aş vrea să trăiesc într-un Cernăuţi românesc, să-mi cunosc neamurile din partea tatii, mai ales pe acel bunic puternic şi neîmblinzit ca un taur (care a şi sfârşit, cum ni s-a comunicat în 2000, de la N.K.V.D.-ul regiunii ocupate, închis şi deportat fiindcă s-ar fi opus cu arma celor care au venit să-l evacueze din casa şi munca lui).

Apoi aş mai vrea să fi trăit tata cât au trăit colegii lui: domnul academician Vladimir Trebici, domnul profesor Precop Vasile, domnul Procopciuc Valerian. Să-l fi văzut măcar o dată aşa cum îl descriu toţi şi să-i fi simţit mâna caldă pe creştetul meu!

– Ce dorinţe aveţi pentru anul 2016, dar şi pentru anii ce vor urma?

– Începutul de an îmi aduce chiar pe 11 ianuarie ziua mea de naştere. E un moment plăcut de obicei, căci îi am lângă mine pe cei dragi: pe soţul meu Mircea, pe fii noştri Traian şi George, pe nepoţii Cristiana şi Theodor, pe care m-am străduit să-i conving că nu există nimic mai valoros decât educaţia, pasiunea pentru studiu. Sora, Lucia, cumnata Vuţa, cumnatul Miti, naşii de la Straja, nepoatele de la mare depărtare, dar foarte aproape sufleteşte – Andreea cu soţul ei Adi, Antonia cu soţul ei, şi fetiţele, nepoţii Laura, Cristi, Cătălina şi verişorii plini de căldura drumului frumos parcurs împreună atâţia ani: Nini, Nucu, Cornel cu soţiile lor vrednice de laudă şi mulţi prieteni şi colegi, toţi îmi sunt alături.

Cu dragoste mă protejează încă mătuşa Jeni, care are o memorie fenomenală şi-mi povesteşte tot ce vreau să aflu despre anii tinereţii, despre Oprişeniul natal, despre Cernăuţi, despre deportarea în Bărăgan a multor familii refugiate.

După acest eveniment personal mă voi dedica unor proiecte care nu suferă amânare.

Acum, că am reuşit să reabilităm, „după lupte seculare”, acoperişul clădirii principale a Colegiului Naţional (nume atribuit prin strădania profesorului şi directorului pe care-l stimez cel mai mult pentru probitate morală şi competenţa didactică, domnul Petru Bejinariu), se impune să impulsionăm Primăria şi Consiliul Local să purceadă „de îndată” la repararea acoperişului cantinei şi a internatului şcolar, care altfel riscă să zboare în capul cuiva sau să se prăbuşească sub zăpadă. De altfel proiectul de reabilitare sistat în 2009(!) a trecut de la IŞJ Suceava la Primăria Rădăuţi încă din anul trecut, dar, culmea, se pare că, în ciuda solicitărilor noastre, nu s-a prevăzut niciun leu în bugetul local 2016 pentru continuarea lucrărilor.

Oare la 1901, când s-a constituit Internatul de băieţi, prin contribuţie publică, şi-a imaginat cineva că în anul 2016 copiii de la ţară, cei fără prea mari posibilităţi materiale, nu vor avea acces la învăţătură neavând unde să locuiască?

Mie mi se pare o situaţie inacceptabilă şi voi proceda ca atare încercând, cum am mai făcut şi pentru a obţine banii pentru reabilitarea acoperişului, să filmez internatul aflat într-o stare deplorabilă, să cer sprijinul autorităţilor locale şi judeţene, al presei! Poate mai ajung o dată şi la ministrul învăţământului.

Îmi pare rău (!) că m-am cam aprins spre finalul interviului, dar ca manager ai responsabilităţi uriaşe, nu doar în desfăşurarea procesului de învăţământ (despre care pot spune că se derulează normal, cu rezultate foarte bune la concursuri, olimpiade, cu locul III şi IV în clasamentul pe judeţ, la examenul de bacalaureat, locul V într-un sondaj al absolvenţilor de gimnaziu din judeţul Suceava), ci şi în asigurarea condiţiilor materiale, reparaţiilor şi achiziţiilor ce se impun. Comunitatea trebuie să înţeleagă că bunăstarea ulterioară depinde de educaţia oferită copiilor şi tinerilor în formare. Nu borduri, nu petreceri de Zilele oraşului, ci un internat funcţional (care ar putea servi peste vară şi unor activităţi organizate de Primărie).

Ca preşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina m-aş bucura dacă ar exista susţinere financiară şi pentru aceste activităţi culturale de voluntariat. Măcar cursurile universităţii „Ion Nistor” să fie în atenţia administraţiei locale, dacă nu şi Congresul Societăţii şi revista „Septentrion”!

Sunt lucruri care trebuie puse în rânduială căci oraşul natal merită mai multă atenţie din partea diriguitorilor care gestionează fonduri suficient de mari şi pentru activităţi culturale şi sprijinire a şcolilor.

Noi, „Asociaţioniştii rădăuţeni”, am suplinit absenţa „oficialilor suceveni” la deschiderea Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi (am citat din revista de cultură „Mesager bucovinean” apărută la Bucureşti în 2015.)

Cred că nu e puţin lucru (!) să organizezi, la Rădăuţi, Zilele „Matei Vişniec” (cel mai mare dramaturg român contemporan cu care ne mândrim, mai ales că am fost colegi de liceu) şi mă bucur că, în calitate de consilier local, preşedinte al Comisiei de Cultură şi Învăţământ, fiul meu, Traian, s-a implicat alături de Carmen Veronica Steiciuc în ediţiile de până acum.

N-am avut niciodată orgolii nemăsurate, nu mă consider o „personalitate”, un VIP, dar ţin mult la demnitatea profesiei mele, nu am obosit să-mi îndrum elevii, simt o căldură plăcută şi o linişte plină de viaţă în sala de clasă. Ecuaţia destinului meu a rezolvat în mod fericit dilema alegerii profesiei. Sunt unul dintre oamenii împăcaţi cu sine şi cu lumea. Greutăţile nu m-au ocolit, ba dimpotrivă, dar am avut în aceeaşi măsură bucuria de a îndrăgi oamenii, de a le descoperi potenţialul.

Cred în dictonul lui Nietszche: „Ceea ce nu mă omoară, mă întăreşte” şi mai cred în afirmaţia sa: Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice.

Consemnează MĂLINA ANIŢOAEI