Iadul speranţei

gh postelnicu sperantaÎntr-o confesiune-reflecţie despre sensul ultim al scrisului literar în general şi al său, în special, biruindu-şi pesimismul generat de preţuirea îndoielnică a acestuia în lumea de azi, scriitorul Gheorghe Postelnicu le mărturiseşte cititorilor (dintr-un spaţiu mai larg) ai revistei săteşti de ştiinţă şi cultură (probabil, unica în actualitate) „Întrezăriri”, ce apare de câţiva ani, la iniţiativa şi sub coordonarea sa, în aşezarea naşterii lui V. Voiculescu, Pârscov, că, după ce a scris „1000 de pagini de proză şi 1000 de pagini de critică şi istorie literară” este „din ce în ce mai uluit de plasticitatea şi blândeţea limbii române, de cuvintele care se alătură, se topesc, se coagulează în construcţii sintactice neaşteptate”, acesta fiind marele câştig al experienţei sale în câmpul literelor. Afirmaţia atinge şi una din caracteristicile frapante ale ultimului său roman, Speranţa(e-Literatura, Bucureşti, 2015; prezentat, alături de „Vâsla de sare”, la recentul Târg de carte Gaudeamus), dar nu asemenea calităţi vor monopoliza conţinutul rândurilor de mai jos…

Primul „şoc” de receptare al celui ce abordează cele 400 de pagini ale volumului este provocat de construcţia romanului în formula unui jurnal; modalitate inedită – se menţionează pe ultima copertă, eventuale exemple pentru a contrazice afirmaţia nefiindu-ne la îndemână. Cazuri ale unor fragmente de jurnal introduse într-o naraţiune sau ale unor vechi consemnări intime „descoperite” şi transformate în ţesătură cinematografică ar fi mai uşor de identificat. În situaţia de faţă rămâne sub semnul misterului cum ajunge jurnalul în posesia scriitorului, care nu-şi declară nici direct, nici aluziv vreo formă de implicare. Ceea ce n-are vreo relevanţă, în condiţiile în care însemnările şi personajele poartă pecetea autenticităţii.

Jurnalul acoperă peste 40 de ani (începând din 1963) şi este riguros sub aspectul cronologiei întâmplărilor (date calendaristice, sărbători, evenimente). Totuşi, total depolitizat şi dezideologizat, el nu zăboveşte asupra unor fenomene, caracteristici socio-economice ori dominante şi schimbări politice care au marcat regimurile traversate. Aflăm, fiind doar menţionate, fără comentarii sau poziţionări, despre instalarea crizei economice din anii ‘80, închiderea unor fabrici, Cenaclul „Flacăra”, Canalul Dunăre-Marea Neagră, demonstraţiile de 1 mai şi 23 august, şedinţe de partid, arta adusă pe pereţii unor uzine, cutremure, mineriade, atacul terorist din America (11.09.2001) etc.

Un al doilea element care l-ar putea contraria pe cititor este personalitatea diaristului, după parcurgerea Prologului, în care acesta îşi creionează profilul, iscându-se o întrebare (până la un punct) legitimă: ce ar putea comunica (interesant) un muncitor oarecare, cu un deficit de identitate (se numeşte Gheorghe Ion), care s-a mulţumit mereu cu puţin şi care, pentru nevastă, a fost „întotdeauna, un analfabet, un ţărănoi fără educaţie”? Răspunsul se va configura treptat, favorabil celui în cauză şi tot mai convingător, din însăşi substanţa şi calitatea scrierii, precum şi prin câteva detalii biografice: mama lui Gheorghe cânta şi compunea versuri, tatăl, povestitor înzestrat, „împodobea întâmplări adevărate cu fapte închipuite” ascultate de cei din jur „cu gura căscată”, el însuşi fiind apreciat ca elev la seral pentru compunerile meritorii, inclusiv ortografic, iar jurnalul fiindu-i presărat cu versuri întocmite cu (de cele mai multe ori, prea mare) uşurinţă.

În sfârşit, nedumeriri ar putea crea însuşi titlul romanului. L-a conceput Gh.P. drept o „replică” peste timp la cel omonim (L‘espoir), din 1937, al lui A. Malraux, contrapunând eroilor Războiului Civil din Spania un antierou? În treacăt fie spus, dacă tot am ajuns atât de departe, conţinutul jurnalului ilustrează mai degrabă „Condiţia umană”, diferenţele fiind nu numai în privinţa lumii exotice a vechiului Imperiu chinezesc din romanul cu acest titlu al aceluiaşi scriitor francez, ci şi în cea a absenţei împrejurărilor excepţionale şi a personajelor exemplare din cel al lui Gh.P. Şi totuşi: ce justifică acest titlu? În Prolog, Gheorghe se socoteşte „un nefericit plin de speranţă”, sentimentul care toată viaţa l-a “întovărăşit ca un câine credincios” fiind “SPERANŢA”. Parcurgerea „filelor” de jurnal va arăta că, deşi pentru alţii ar părea o atitudine derizorie, nădejdea statornică în zile mai faste, în ciuda unor repetate experienţe dezamăgitoare, l-a condus mereu în tentativele de eliberare de constrângerile lăuntrice şi exterioare ale unei căsnicii nefericite. Din această perspectivă, se întrezăreşte imaginea unui fel de sisif, nelecuit vreodată de speranţe deşarte şi de optimismul neîntemeiat. Speranţa însăşi (cu majusculă?) este în roman supusă chinurilor iadului, iar acesta, iadul, în ipostaza din jurnal, nu se arată incompatibil cu o asemenea opţiune. Apelând la metafora care dă titlul unui alt roman al lui Gh.P., s-ar mai putea spune că speranţa prin care personajul ţine să înainteze în viaţă şi să-şi configureze destinul prin timp se dovedeşte a fi o vâslă de sare.

Geografic amplu prin consemnări legate de locurile de muncă ocupate (Lupeni, Brăila, Zărneşti-Braşov) sau vizate şi uneori vizitate cu gândul unui eventual transfer (cât mai departe de casă: Nehoiu, Săvineşti, Sinaia etc.), de reşedinţa propriei familii (Pârscov) şi a celei a soţiei (Tiveşti-Tecuci) sau de itinerarele deselor sale drumeţii şi excursii, orizontul în care se desfăşoară existenţa de zi cu zi a lui Gheorghe este unul limitat: în cea mai mare parte a romanului – cel familial, al unui matrimoniu care se menţine conflictual (aproape) de la început până la ieşirea din scenă, prin deces, a protagoniştilor, la scurt timp unul după celălalt (2003-2004). Acest univers suprasaturat de energii negative, înfăţişat cu obstinaţie masochistă în notele diaristului, poartă însemnele unui infern întreţinut cu… perseverenţă de certurile, reproşurile, jignirile extrem de diversificate, blestemele, ameninţările, violenţele etc. pe care Gheorghe şi Eta le provoacă, pronunţă şi trăiesc. Cauzele – lipsurile materiale în special în raport cu pretenţiile ei, care tânjeşte după avantajele „lumii bune” din care ar fi îndreptăţită să facă parte, absenţele lui de-acasă cu săptămânile în încercarea de a-şi găsi locuri de muncă depărtate de spaţiul coşmaresc al căminului şi, cu deosebire, năravurile din fire fără lecuire. Odată cu „înjghebarea” noilor familii (instabile) ale fiului şi fiicei, iadul se lărgeşte, neînţelegerile instalându-se şi în existenţa lor. În toate cazurile (din perspectiva fiecăruia), se aplică formula cea veche şi frecvent uzitată a lui Sartre (în varianta singularului): “Infernul este celălalt”.

Prin consemnările din jurnal (mai rare odată cu înaintarea în vârstă, dar păstrând amprenta stilistică a diaristului), în cele şapte capitole – Speranţa, Coşmarul, Între viaţă şi moarte, Băiatul, Fata, A doua inimă, Călăuza – , profilul personajelor se conturează într-o continuitate de comportări, gesturi, limbaj (Gheorghe chiar se particularizează şi prin câteva cuvinte şi expresii preferate: a se înmărita, a băga în casă-străini, a băga la divorţ… ). Dacă Gheorghe Ion şi Eta “beneficiază” de nişte nume care le asigură o identitate oricât de precară, copiii lor rămân „nebotezaţi” – Fata şi Băiatul – , în timp ce, în paginile „cronicii”, se aglomerează nume de rude, colegi, cunoscuţi etc. Cei doi urmaşi rămân oricum, ca personaje, în umbra părinţilor, drept care vom evoca aici numai o seamă de trăsături ale celor din urmă.

Măcar în percepţia bărbatului, Eta este o întruchipare a infidelităţii conjugale, trădările sale frizând nimfomania. Adulteră… în formă continuată, îşi justifică apucăturile prin statutul de victimă a unei (pretinse) mezalianţe (mărturiseşte vindicativ că îi apreciază farmecele doctori, ingineri, procurori, ofiţeri, un geolog; un şofer sau un măcelar nu lipsesc însă din palmares), prin defectele fizice ale soţului şi neputinţa lui de a-i oferi un trai îndestulat (mai ales în privinţa obiectelor de îmbrăcat), ceea ce o face… receptivă la cadourile „dârlăilor”, cum îi numeşte Gheorghe. Imaginaţia şi performanţele ei nu cunosc margini când e vorba să-l jignească pe acesta (dintr-o listă cu mult mai lungă: constipat la minte, ultimul prost din Brăila, fără faţă comercială, pocit, tâmpit, rablagit, sărit de pe fix, prost cu leafă mică, sclerozat, năuc…).

Gheorghe, care nu-şi asumă asemenea defecte, dar le înregistrează conştiincios, îşi pune în evidenţă altele, între ele de căpătâi fiind indecizia: îşi face frecvent planuri (în câteva puncte) pe care nu le respectă şi ia hotărâri „ferme” sortite amânării, neîmplinirii, reluărilor repetate. În consemnări apar de zeci de ori formulări de tipul sunt hotărât, am de gând să, mă bate gândul… Revoltele lui în genunchi sunt comice în exprimările lor patetice („îi interzic”; „fac crimă!”; „nu voi mai ţine cont de nimic”; „nu mai are scăpare”; „distrug tot din casă şi dau foc”). Nehotărârea pare a fi întrecută doar de disponibilitatea şi priceperea de a presta orice fel de muncă (de la cea calificată din fabrică până la cea în diferite gospodării, la ferme agricole etc.), acestora alăturându-li-se generozitatea, puterea de a ierta. Nu pot fi ignorate, ca particularizante, amorurile sale (în general, ca formă de răzbunare pusă la cale) niciodată duse la capăt (oprite la nivel de cochetare, ocheade galeşe, un sărut fugar, gesturi ocrotitoare, schimburi de scrisori cu declaraţii fierbinţi), de fiecare dată grija principală fiind aceea de a nu le ieşi vorbe femeilor şi a nu le afecta imaginea. Este conştient de încercările „nereuşite de a stabili relaţii amoroase” şi un catren le dă expresie… lirică: “Din florile iubirii mele / Dacă înfloreşte una / Eu nu am noroc de ele: / Peste noapte cade bruma”. În sinteză, se poate spune că romancierul nu-şi scuteşte propria creaţie (diaristul) de a-şi exhiba vulnerabilităţile reale, viciile şi capriciile, evidentă fiind, până în final, neputinţa de a-şi limpezi relaţia matrimonială şi de a-şi înfăptui deciziile de evadare din infern.

Impresionantă este în jurnal/roman capacitatea de a înşirui, într-o succesiune cvasialeatorie, detalii de o mare diversitate. Fără a fi năprasnică, dar nici băltită, viitura de întâmplări (în majoritate, obişnuite) ale unei vieţi cu orizont mărginit (şi în exterior, şi în interior; fluxul conştiinţei – firav; lipsesc reflecţii propriu-zise, autoanalize) copleşeşte. În curgerea apelor poluate ale căsniciei permanent conflictuale se insinuează frecvent, cu efecte literare benefice, epistole trimise ori primite şi versuri compuse de Gheorghe, acestea diminuând tensiunea şi scoţându-l temporar pe cititor dintr-un spaţiu al nevrozelor cu risc de… molipsire. Scrisorile, care alunecă pe alocuri (împlinind obiective auctoriale) către preţiozităţi asemănătoare celor specifice personajelor celebre ale lui Băieşu, precum şi poeziile (cu versuri inventariate, sprintene ori şchioape, simţite ori artificial înaripate) scrise la ocazii, cu sau fără dedicaţie precisă, tot mai rare în partea a doua a jurnalului, sunt adesea sursă de umor. La fel, reacţiile cocoşeşti ale bărbatului mânios că demnitatea şi mândria îi sunt călcate în picioare. Tot în folos stilistic lucrează verosimilitatea întâmplărilor şi atitudinilor, a reacţiilor şi vorbirii personajelor (este sesizabilă schimbarea de registru în cazul celor reprezentând noua generaţie), elemente de experienţă comună îmbinându-se cu cele izvorâte dintr-o imaginaţie patronată de exigenţe realiste.

Chiar dacă, după cum a mărturisit, autorul nu se arată interesat de experimentele literare, noul roman al lui Gheorghe Postelnicu (şi alte cărţi ale sale au fost comentate pentru cititorii ziarului „Crai nou”) ar putea fi trecut în această categorie. El se desprinde, printr-o originalitate ponderată, de multele –isme, iar autorul pare a nu ţine să facă parte din generaţiile de –işti despre care s-a vorbit în ultimii ani. Oricum, este străin de aşa-numitul mizerabilism, nu foarte departe de minimalism şi, prin privilegierea unor tehnici ale autenticităţii, şi-ar putea revendica apartenenţa la neorealism. Criticii consacraţi sunt cei în măsură să hotărască încadrarea adecvată.

În final, o idee ce ar putea părea abuzivă sau năstruşnică. Lumea de care luăm cunoştinţă în roman este cea văzută cu precădere din perspectiva diaristului Gheorghe; n-ar fi însă de mirare ca autorul să „descopere” şi versiunea feminină a speranţei: un jurnal al Etei, în care propriile păcate (acuzate de zeci de ori, dar numai prin probe circumstanţiale) să-şi găsească măcar… circumstanţe atenuante. O însemnare (răzleaţă) ar îngădui o asemenea ipoteză: „Caut în bibliotecă, dau peste un jurnal intim al ei (numai nişte foi) din care am înţeles toate relaţiile ei cu Nicu.” (p.113). Scriitorul îşi cunoaşte mai bine proiectele, va afla în ce măsură cititorii agreează o astfel de proză de tip reality pândită de riscul monotoniei, iar timpul va dezlega enigma.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: