Motto: „Capul lui Moţoc vrem”
(C. Negruzzi, „Alexandru Lăpuşneanul”)
Acum vreo două săptămâni lumea a fost consternată la aflarea veştii că la o locaţie de petrecere, din Bucureşti, a avut loc o tragedie de proporţii, soldată cu morţi şi cu răniţi, cu suflete schilodite care nu vor putea uita ororile acelei nopţi de pomină. Potrivit principiului „la noi nu se poate întâmpla”, cei cu locaţia, avizi de câştig, nu s-au îngrijit de siguranţa celor de pe urma cărora prosperau, aceştia fiind primii vinovaţi de „holocaust” – au înghesuit vreo 400 de tineri care, din cauza unui foc „artistic”, de artificii, au luat foc, la propriu. De atunci, mor pe rând, prin spitalele din ţară şi din străinătate, cei arşi peste 50%, amplificând tragedia şi drama părinţilor. Da, să ne pară rău de fiecare om care moare (şi aşa suntem din ce în ce mai puţini, numai numărul alegătorilor este constant!), fie vârstnic, fie tânăr, să trăim drama celor care şi-au pierdut copiii, fraţii, surorile, soţii şi soţiile, să-i blamăm şi să-i pedepsim pe cei care, din nepăsare şi lipsă de respect pentru om, aduc nenorocirea şi drama pentru multe familii.
Ce-am observat la televiziuni, la talibani, la eurotonţi, la încurcă-lume, la băgătorii de seamă, la profitori şi manipulatori? În loc de compasiune, de reculegere în tăcere, o voluptate a tragicului din care s-au tras audienţă şi profit. Până şi pielea arsă a bieţilor români a fost politizată! Că, vezi matale, cei care s-au dus să moară au nimerit, nu la locul numit româneşte „Colectiv”, ci la „Coléctiv”, accentul pe e atenuând izul ideologiei comuniste, dar au lăsat vechea firmă, cu cravata roşie de pionier. Şi căutarea vinovaţilor are o „tradiţie” comunistă care pornea de la ideea că eşti vinovat pentru că eşti contemporan cu evenimentul. De exemplu, spun din experienţa trăită, într-o tabără pionerească de la Mare, hormonii unei adolescente din Vama, dând în clocot, au fugit la corturile băieţilor. Cine era vinovatul? Profesoara care-i însoţea pe elevi, aflată la locul faptei, şi directorul aflat acasă, la Vama. Altă dată, o proastă din Molid, hlizindu-se după şoferi, a scăpat din mână copilul de grădiniţă care a fost accidentat de o maşină. Cine a fost vinovat? Şcoala şi directorul, contemporan cu evenimentul.
Se poate că Piedone, primarul sectorului unde s-a întâmplat tragedia, nu cunoştea principiul comunist al aflării vinovaţilor şi a tot amânat până a intrat pe mâna procurorilor. Se pare că Ponta ştia că trebuie să se simtă vinovat a priori şi şi-a dat demisia, zicând: spălaţi-vă pe cap, alegând momentul potrivit, după cum au spus observatorii şi analiştii. Bucuria lui Iohannis şi a iohanniştilor a fost atât de mare că, bâţâind, în nădragi, din coadă, nici n-au observat că în stradă începuse „revoluţia” lui „aşa nu se mai poate”. Bucuria se manifesta pe fondul vinei generale, deci şi a lor; toată societatea era vinovată, numai cei 400 nu, ei sunt îngerii, restul sunt demonii corupţiei. Chiar aşa?! N-ar fi, oare, bine să intre în vizor şi compoziţia socio-profesională a celor intraţi în crematoriul de la „Colectiv”? Păi, să-i categorisim: a) elevi sub 15 ani, fugiţi de acasă sau plecaţi cu voia părinţilor; b) studenţi care stau mult mai mult în cluburi şi baruri decât la cursuri; c) încurcă-lume şi fluieră-vânt, întreţinuţi şi întreţinute care-şi căutau loc, să piardă o noapte, pe gratis; d) drogaţi, satanişti (sigur, erau acolo!), alcoolici şi altă lume bună; e) alţi oameni, bărbaţi şi femei, dornici să asculte o muzică după placul inimii lor, şi aceştia, cred, erau cei mai mulţi.
Că, după tragedie, tinerii au ieşit în stradă, din imbold propriu sau provocaţi de manipulatori interni sau externi (puterea facebook-ului este mare!), nu are nicio importanţă; important este că s-au şi găsit guriştii care să vadă, în mişcarea străzii, o revoluţie menită să măture tot şi să-i aducă la putere pe cei mai curaţi şi mai cinstiţi dintre petrecăreţi. Las la o parte că ţara nu poate şi nu trebuie condusă de stradă şi din stradă, oricât de ticăloasă ar fi clasa politică; însă este bine să se reţină că este de preferat un regim politic legal constituit, decât dictatura şi anarhia străzii. Peste toate, s-a cântat (nu ştiu guristul şi nici formaţia) o stupizenie, îmbrăţişată entuziast de toţi pierde-vară, în care se repeta obsesiv „vrem o ţară ca afară”, ca şi cum toţi cei amintiţi aici au muncit „cu aprindere”, pe brânci, la înflorirea ţării, iar ţara, proastă, a rămas tot înapoiată, nu-i merită pe ei, vor pleca „afară”, să se bucure de ţările gata făcute. Du-te, slugă proastă, la cerşit şi la furat acolo, decât să stai aici, ca să terfeleşti, să maculezi şi să spurci, să înjoseşti şi să minimalizezi, fără alegere, într-o voluptate amarnică pentru cloacă. Te lauzi că până şi preşedintele ţării a venit să te asculte, să-ţi caute între coarne? A făcut, evident, o greşeală, şi nu-i singura. Era şi el euforic, scăpase, nesperat, de Ponta, care l-a lăsat cu toate cărţile în mână.
Comentarii