Se ştie, în unele ţări, că micile zâne, de care sunt pline câmpurile şi poienile, nu îi ajută pe oameni, ci mai degrabă le fac farse, uneori răutăcioase. Pentru a se feri de glumele lor, de cănile care cad şi se fac cioburi, de vântul care ia hârtiile de pe birou, de un lucru care nu mai merge şi se strică, oamenii le lasă în câte o scorbură sau la baza copacilor un mic dar. Nici piticii din galeriile de mină nu sunt binevoitori şi nici vorbăreţi. Ei, cu mici târnăcoape, adună, dar nu pentru valoare, ci pentru sclipirile lor, pietre colorate, cuarţuri şi, uneori, pietre scumpe. Şi ei pot să facă mici necazuri, mici răzbunări; nu este bine să le vorbeşti.
Zânele din basme, când le iei un lucru drag sau un veşmânt de pene, care le dă înfăţişare de păsări, rămân cu oamenii, îi ajută sau chiar se căsătoresc cu un om care le iubeşte. Dar cum îşi găsesc lucrul furat, veşmântul de pene ascuns, fug din lumea în care au venit puţin timp, pleacă pentru totdeauna.
Animalele vorbitoare, fiul regelui şerpilor, regina furnicilor sau împăraţii peştilor, după ce au fost salvate îşi arată prietenia şi se fac nevăzute.
Fiinţele supranaturale, zânele sau ielele, ştimele sau solomonarii nu sunt prietenoşi, nu vorbesc, iar a te întâlni cu ele aduce nenorociri sau durere. Solomonarii vin, încearcă inima bună sau rea a oamenilor, ca drumeţi care cer ajutor, aduc ploaie sau secetă şi pleacă fără ca nimeni să îi mai vadă, fără ca nimeni să le ştie numele.
În lumea noastră, zâne şi animale fermecate, iele şi uriaşi pot să vină, dar este mai bine să nu le vorbeşti, să nu le primeşti ajutorul şi să ştii că vor dispărea, mai devreme sau mai târziu.
Copiii, care îi ştiu din poveşti, îi recunosc repede, dar nu le dau atenţie pentru că joaca lor este mai frumoasă. Ei sunt singurii care îi mai pot vedea, atunci când au plecat sau ne privesc puţin, curioşi, din hornuri, de pe ferestre sau din florile din faţa casei.
Este un adânc înţeles în felul ostil de a ne privi al fiinţelor supranaturale, în glumele lor răutăcioase, sau în durerea pe care ne-o aduc uneori. Ele sunt lângă noi, dar se ascund de privirea noastră sau pleacă repede când le vedem, cu un fel de ciudă şi amărăciune.
Aceste fiinţe nu înţeleg, poate, prezenţa oamenilor, felul lor bun de a-i privi, mirarea sau spaima lor, încrederea şi uimirea, chiar fericirea de a-i vedea. Şi, mai ales, nu le place că noi îi cunoaştem din poveşti, legende, tradiţii, că îi recunoaştem şi multe dintre basmele noastre spun cum sunt şi unde sunt ele.
NIADI CERNICA
Comentarii