Dintr-un anumit motiv îi spuneam „maestre”. Mă adresez astfel de când i-am admirat o parte din lucrări şi acelea numai din fotografii. Iar de când l-am văzut şi l-am ascultat cum a explicat copiilor în cadrul unei activităţi practice organizate la muzeul municipal, admiraţia mea pentru dânsul a ajuns la cote maxime. Îmi veţi putea da dreptate după ce-i veţi putea vedea lucrările, probabil într-o expoziţie pe care-o va organiza la „Galeria de artă” din Rădăuţi. Am fost foarte bucuros când, în sfârşit (timpul, bată-l vina!), a acceptat să stea de vorbă cu mine şi să vă prezint, bineînţeles, cu acordul său, destăinuirile sale.
„Mă numesc Florin Bejinaru şi sunt pictor iconar. Profesez în această meserie de peste 25 de ani. Lucrez împreună cu Maricica, soţia mea. Noi suntem autodidacţi. Am început să lucrăm din aproape în aproape. Iar Oana, fiica noastră, merge pe acelaşi drum.
Dacă vreţi să cunoaşteţi o întâmplare care m-a marcat puternic şi m-a întărit, vă pot relata una foarte interesantă.
Împreună cu alte oficialităţi am fost într-o delegaţie la Soroca, Republica Moldova. Atunci, primarul Rădăuţilor era dl Mihai Frunză. La Soroca am găsit o catapeteasmă făcută din PFL, pe care erau lipite icoane decupate din ziare. Impresionaţi de ce-am văzut, am stabilit tot atunci să ne întoarcem cu o catapeteasmă făcută la noi, la Rădăuţi, lucru care s-a şi înfăptuit. Dar ducerea ei în Republica Moldova a fost un adevărat calvar. La graniţă nu ni s-a permis s-o trecem dincolo. Am făcut fel de fel de intervenţii, am ajuns până la patriarhul Moscovei. Până la urmă le-am spus că le-o dăm gratuit, numai să ne lase s-o ducem la Soroca. Catapeteasma era sculptată de doi rădăuţeni şi pictată cu foiţă de aur. O parte din icoane au fost realizate de mine. Este vorba de icoanele împărăteşti. Donarea acestei catapetesme a fost unul din cele mai frumoase momente din viaţa mea. Foarte emoţionant şi interesant a fost momentul sfinţirii ei. După ceremonia de sfinţire a paraclisului şi a iconostasului, unde eram de faţă, stăteam în spatele unei bătrâne. Am considerat că avea peste 80 de ani, adusă din spate. Când a ajuns în faţa icoanei «Maica Domnului cu pruncul», s-a închinat, a început să plângă, şi-a făcut cruce şi-a spus: «În sfârşit, Maica Domnului, te-ai întors acasă!» Acea scenă îmi persistă în minte şi s-a constituit în împlinirea tuturor eforturilor făcute de mine până atunci.
De-atunci n-am mai fost la Soroca şi nu ştiam nimic din ce-a urmat. Dar, recent, dintr-o discuţie purtată cu dl Corneliu Cârdeiu, realizator TV, am aflat că biserica respectivă a fost înfrumuseţată. Dintr-un locaş de cult la care se opreau doar turiştii, s-a transformat într-o adevărată biserică a neamului. Acum se slujeşte în ea cu regularitate. Consider că, chiar prin micul nostru efort, Dumnezeu a pătruns şi printre aceşti români. Pentru această catapeteasmă am primit binecuvântare de la părintele Iustin, stareţul Mănăstirii Bogdana, şi de la ÎPS Pimen Suceveanul. De fapt, noi lucrăm sub oblăduirea părintelui Iustin, care este duhovnicul nostru.
Consider că nu oricine poate picta. Ştiu că tot ceea ce facem este cu dăruire totală. Simt apărarea lui Dumnezeu prin modul în care-mi este îndrumată mâna. Când lucrez, îmi fac o rugăciune şi-apoi mă las condus numai de dorinţa de bine.
Pictez şi pe ouă, pe coji de ouă, cam de prin anii ’80, când am lucrat alături de regretatul meşter Colibaba şi de Olimpia, distinsa lui soţie. Am pictat scene religioase şi pe ouă de porumbel. Marcel Colibaba a fost piatra de hotar în activitatea mea de artist, pentru că m-a încurajat. El a avut ideea de-a transpune pe ou şi pe coaja de ou scene religioase. De fapt, oul nu este o icoană, ci este o pictură religioasă. Icoană este aceea pictată pe lemn sau pe sticlă, tridimensională. El ne-a sfătuit să facem şi lucrul acesta şi i-am urmat sfaturile întocmai.
Am pictat în guaşă, în tempera. Am pornit de la partea cea mai simplă. Am ajuns în acest stadiu şi sperăm să mergem mai departe. Ne dorim să evoluăm în permanenţă.
În perioada de început nu cunoşteam icoana bizantină, cum mulţi nu-nţeleg de ce trupurile sfinţilor sunt contorsionate, iar chipurile lor sunt asimetrice şi de ce ei sunt pictaţi numai din faţă. Ei sunt reprezentaţi din faţă pentru că n-au nimic de ascuns. Dacă ar fi pictaţi din profil, jumătate din faţă ar fi ascunsă. Puteţi vedea că-n icoana «Cina cea de taină» numai Iuda este pictat din profil. El are ceva de ascuns.
Permanent am încercat să-mi îmbunătăţesc tehnica. Am schimbat unele culori şi am abordat subiecte cât mai diverse. Am îmbinat arta tradiţională românească de la noi, din Bucovina, cu pictura bizantină, pe lemn. Consider că mă aflu la mijlocul drumului dintre arta bizantină şi arta tradiţională românească. Şi la acest capitol părerile sunt împărţite, mai ales din partea celor care privesc icoana numai ca pe ceva religios. Şi le dau dreptate.
Eu mi-am îngăduit să-mi extind mai mult preocupările, gândindu-mă şi la ce-a spus Brâncuşi: «Oul este mama tuturor formelor. El reprezintă starea noastră umană, de imperfecţiune, şi putem deveni uşor cioburi de suflet».
Când pictez pe ou păstrez proporţiile pe rotunjimea oului. Efectiv, mă las condus de forma oului. El mi-arată cum trebuie să pictez, în ce fel trebuie să privesc personajul pictat. Pe partea exterioară a jumătăţii de ou se pictează mai uşor decât pe partea interioară. Trebuie să aranjez personajele în aşa fel încât ele să nu fie diforme. În cazul personajelor pictate pe partea interioară a oului, ele sunt privite dintr-un anumit unghi şi-ar putea fi privite dintr-un anumit unghi şi-ar putea părea bizare, dar trebuie să le pictez cu mare atenţie pentru ca, din orice unghi ai privi-o, pictura să arate real.
Am observat în târguri şi oboare, pe tarabe, mai ales în preajma sărbătoririi Paştelui, fel de fel de ouă pictate cu care sunt îmbiaţi cumpărătorii. Mulţi au urmărit să facă din pictarea oului, indiferent cum, un mod de-a face comerţ sau, pur şi simplu, de-a ieşi cu ceva nou în mediul artistic. Chiar dacă n-ai talent, dacă faci un lucru cu dragoste, cu credinţă în Dumnezeu, şi-atunci creaţia îţi va fi trainică.
Am văzut şi multe icoane pe sticlă pictate de ţărani din Maramureş. Nicolae Iorga era indignat de ceea ce vedea pe-aceste icoane pe sticlă, cu chipuri diforme, de-o naivitate mai mult decât copilărească. Mai târziu, privindu-le cu mai mare atenţie, şi oamenii de artă şi-au dat seama că, prin naivitatea lor, au pictat cu sufletul unui copil. Ce poate fi mai frumos decât o pictură executată cu puritatea unui suflet de copil?
Am călătorit în foarte multe locuri, prin proiectele derulate de Consiliul Judeţean Suceava, din 2007 încoace. Ultima dată am fost la Milano. A fost un eveniment care-a cam venit de la sine. Asociaţia România – Milano ne-a invitat pe amândoi, cu soţia mea. Ea este soţie, mamă şi artistă. Din fericire, le face pe toate trei foarte bine şi-acest lucru mă face să fiu mândru. De participarea la Milano va trebui să vă povestesc altădată, pentru că este foarte mult de povestit. Noi, oriunde mergem, ducem în bagajele noastre şi o părticică din Bucovina noastră, ca să fie cunoscută şi de oamenii din alte ţări.
Visul meu este să pictez o biserică. M-aş închide în ea şi n-aş ieşi decât când pictura ar fi gata. Nu ştiu de ce, dar simt că va veni şi acest lucru. Numai că eu trebuie să am răbdare, multă răbdare, pentru că bunul Dumnezeu va avea grijă şi de mine”.
Consider că toţi cititorii vor înţelege ce întrebări i-am pus interlocutorului meu, citindu-i răspunsurile. Lui îi mulţumesc şi pe această cale pentru amabilitatea de care a dat dovadă. Rămân un constant admirator al operelor şi activităţii sale artistice!
Text şi foto: prof. GH. DOLINSKI
Comentarii