Semnalul

Dintr-o perspectivă s-ar putea zice că protestele de stradă din ultimele zile şi-ar fi atins ţinta, chiar foarte repede: a căzut un guvern; cumva, se va vedea cum, altul se va face. Dintr-o alta s-ar putea spune chiar că renunţarea fostului guvern de a mai guverna, tocmai acum, a fost pripită, similară cu o fugă de greu, cu abdicarea „cu fruntea sus” de la a gestiona o situaţie extrem de dificilă în care a ajuns mai ales el, ca structură politică şi administrativă, şi nu una în care se află ţara. Cine încearcă însă a asculta vocile străzii, în aceste momente voci reprezentative tocmai fiindcă îşi doresc să fie reprezentative, ascultate, poate ajunge la concluzia că n-a fost şi nu este destul. Concluzie la care curând ar trebui să ajungă – chiar dacă nu le este favorabilă şi mai ales fiindcă nu le este! – şi politicienii care în aceste clipe pare-se că se simt luaţi de val şi ridicaţi în postura circumstanţial privilegiată de puri salvatori de naţie şi destine. Deoarece atunci când vocile străzii cer vehement prefacerea nu au în vedere doar câteva persoane, ci mult mai mult decât atât: conştiinţe, comportamente şi metode, mecanisme politice şi administrative. Aşadar, după 26 de ani în care, episod după episod, s-a tot cerut schimbarea, cea solicitată (din nou) acum vizează fondul, profunzimile. Iar faptul că în primele rânduri ale protestatarilor majoritatea sunt oameni noi, care nu poartă semnele uzurii istoriei recente şi nu concep a se mulţumi pur şi simplu cu ce este şi cu ce primesc, reprezintă un avertisment clar: pentru ei cel puţin este momentul ca nu ţara, oamenii săi, să se adapteze la sistem, ci sistemul să se adapteze conform mesajelor pe care românii le transmit.