„Şoferul“ lui Ceauşescu

generalul onicaNe-a aşteptat în curte generalul Viorel Onica, în curtea lui de la Horodnic de Sus, unde are gospodăria de vară şi unde stă de prin iunie şi până se lasă frigul. Apoi se întoarce acasă, la Bucureşti. Venisem să scriu despre el, fostul pilot din flotila prezidenţială a lui Nicolae Ceauşescu, pentru care a lucrat vreme de 15 ani.

Ne-am strâns mâinile bărbăteşte, apoi m-a măsurat cam parşiv de sus şi până jos şi a decretat golăneşte: „Merge…”. Îmi venea să-i răspund cu una grosieră şi cât o fi fost el de general, să fac cale întoarsă spre Suceava. Dar imediat am dat colţul casei şi am uitat.

Nimerisem în curtea unui om care a iubit probabil fiecare zi şi fiecare oră din cei 80 de ani ai săi, şi e gata să iubească încă mult şi bine.

De sub bolta de viţă, ciorchini de struguri ţigănoşi te băteau pe frunte, iar din dreapta, dintr-un parapet compact, mai înalt ca un stat de om, murele, puţin necoapte, chemau la furat.

La vreo câţiva metri mai încolo, în livadă, merele se îmbujoraseră în copaci, iar gura mea ceru dintr-o dată o muşcătură dintr-unul. O morişcă viu colorată învârtită parcă de soare şi nu de vânt, torcea a relaxare. În preajmă, câteva păsări deloc grase, ci doar bune de oală, piguleau important prin iarbă.

În jur erau de toate, împrăştiate, folosite sau mai uitate, acareturi de om cu treabă, dar şi relaxat, om viu şi pe dinăuntru, sănătos la cap şi cu viaţă bună.

Ne aştepta cu masa pusă. O masă din lemn cu buturugi drept scaune. Pe ea, cărneturi, brânză frământată, ouă fierte, hrean la borcan, roşii, castraveţi din grădina lui. Mai era acolo şi o sticlă de murată, prea slab alcoolizat, abia pitrocită din instalaţia pe care ne-o arată într-o magazie, şi suc de mere cu pere, abia stors undeva la Vicov, din merele şi perele din livadă.

De 1 leu valoare

Vorbeşte mult generalul, dar nu mi se adresează mie, ci colegului meu. Eu întreb, dar el îi răspunde lui pentru că acel „merge” de acceptare de la intrare nu-mi dădea deocamdată şi calitatea de interlocutor autorizat.

Aveam să pricep repede că trebuie să meriţi să stai de vorbă cu pilotul-general Viorel Onica. Dacă eşti cel puţin isteţ şi ştii cu ce „se mănâncă” viaţa asta, te bagă în seamă, dacă nu, omul nu se iroseşte şi rămâne politicos sau te ignoră.

Iar dacă nu recunoşti pe loc un vers de-al lui Eminescu sau o strofă de-a lui Topârceanu, poţi să ştii pe de rost toate cărţile lui Cohelo, că nu faci două parale în ochii lui.

„Ia zi copilu’, ce cumperi cu 1 leu în ziua de azi?”, mă întreabă după ce ne aşezăm. Ştiam că dădeam un test. „O îngheţată”, răspund prea repede, iar generalul dă ochii peste cap. Evident, nu luasem testul. „Rahat, îngheţată… Eu vorbeam de supravieţuire, nu de fiţe. Cu 1 leu cumperi un ou şi o jumătate de pâine şi trăieşti o zi. Nu-ţi trebuie mai mult. Asta-i judecata unui om care ştie valoarea leului. Restul sunt fleacuri”.

Am câştigat târziu şi eu ceva valoare în ochii generalului, de 1 leu, de 2 lei, dar abia după ce, la o ţuică, ne-am răstit unul la altul şi comentând pe o temă, i-am aruncat o replică nedemnă de-un obraz subţire.

„Nu-i tâmpită ziarista asta, măi Mircea”, îi spune generalul Onica colegului meu, şi simt că abia atunci noi doi puteam începe să stăm de vorbă. Dar nu cu întrebările din agenda mea. Dintr-o dată păreau anoste şi nesemnificative.

De la „Hurmuzachi“ în flotila prezidenţială

generalul onica0Viorel Onica, din Horodnic, a terminat Liceul „Hurmuzachi” la Rădăuţi, apoi a plecat la Iaşi, la Facultatea de Medicină Veterinară. În jurnalul unui film, la cinematograf, a văzut o reclamă despre Şcoala de zbor fără motor de la Iaşi şi l-a tentat. A fost acceptat ca elev acolo, a făcut planorism, a sărit cu paraşuta (lucru care nu i-a plăcut deloc) apoi a fost trimis la Şcoala de Aviaţie de la Buzău. Apoi a fost pilot.

După cum singur spune, n-a fost o chemare, ci o întâmplare meseria asta.

Senzaţiile primului zbor nu le va uita niciodată. Tocmai citise despre prăbuşirea lui Traian Burduloiu, în preajma gării Bhabua, în India, după ce avionul românului fusese atacat de un vultur. Căuta şi el, din ochi, vulturi pe cerul patriei în timp mânuia comenzile avionului.

Dar nimic poetic, nimic romantic la primul zbor.

În 1956, horodniceanul pilota, în misiune specială, avionul care îl aducea pe Otopeni pe Imre Nagy, liderul revoluţiei maghiare, prima încercare de spargere a blocului comunist, sufocată rapid de sovietici. Ungurul fost apoi judecat, condamnat şi împuşcat în România.

În 1964, pilotul sucevean s-a căsătorit cu Paşa, o basarabeancă profesoară de matematică, o femeie caldă şi deşteaptă, cu care a făcut doi băieţi. Unul dintre ei trăieşte de mulţi ani în America.

Între timp soţii Onica au trăit frumos, supravieţuind conştienţi şi corecţi, fiecare cu meseria lui, aproape de întâmplările istoriei, într-o epocă despre care militarul se enervează când aude că este vândută acum drept o „perioadă neagră”. A fost istorie, istoria noastră… Neagră sau albă…

Flotila prezidenţială s-a înfiinţat în 1968, cu două escadrile, una de avioane şi alta de elicoptere. Comandantul celei de avioane a devenit bucovineanul Viorel Onica, pilot militar selectat să facă parte din ea, pentru că avea, în opinia şefilor, toate cele necesare. Începea pentru el altfel de viaţă profesională, deloc relaxată, una cu „bocancii” la uşă şi securişti prin preajmă.

Pe Ceauşescu l-a dus prima dată cu avionul la o vânătoare, apoi peste tot, în judeţele ţării şi în toate colţurile lumii. L-a purtat încolo şi încoace, cu staff-ul de partid şi de stat, cu Elena lui sau fără ea, a purtat şefi de stat şi delegaţii internaţionale, vreme de 15 ani.

„Sunt mândru că eu, un bucovinean, am fost pilotul conducătorului statului“

„Cum era Ceauşescu, generale?”, îl abordez frontal. „Iubito, nu ştiu să zic de asta nici în ziua de azi. Dar uite ce este, mie nu-mi place să spun «Ceauşescu» sau «nea Nicu». Era şeful statului, dom’le, putea să-l cheme oricum, Ceauşescu, Iliescu, Băsescu, Johannis sau Popescu.

Nu pot să spun că era bun sau rău. Ştii cum e cu răul? Uite, pot să-şi zic sigur că taică-tu a fost un om bun, că dacă era rău, acum erai ministru de externe..

Ca să revin, pe un şef de stat nu-l pot citi nici consilierii lui. Iar eu am fost «şoferul lui», un angajat, nu-mi dădea mie socoteală. Să mă dau eu mare acum că am fost pilotul lui, că ştiu de toate? Prostii… Că sunt mândru că eu, un bucovinean, am fost pilotul conducătorului statului, asta da.

Ceauşescu nu a fost un prost, asta clar. Dintr-un ţăran, un muncitor, a ajuns politician. Gândea simplu, dar era şiret şi ţinea minte pe cei pe care avea interes să-i ţină minte. Avea putere mare şi niciun strop de simţ al umorului”, mi-a răspuns generalul, puţin iritat de întrebarea adresată lui deja de multe persoane, înaintea mea.

Dar eu mai voiam să ştiu… Cum vorbea, Ceauşescu, cum sufla, dacă purta şosete negre sau colorate, dacă clefăia când mânca şi câte altele. Mi s-a povestit însă cum, într-un concurs de împrejurări nasoale, în loc de Băneasa avionul prezidenţial a ajuns pe Otopeni, şi din cauza asta, până la aterizare, Ceauşescu a destituit tot, de la generali de armată, până la directori de servicii şi pe şeful meteorologiei.

Am mai aflat că Elena Ceauşescu, era mai „elastică” decât bărbat-su. Dar numai când „tovarăşa” zbura singură. Că se putea conversa uneori cu ea.

Nicu era parcă din alt aluat. Era, spune interlocutorul meu, în primul rând un băiat de treabă, comunicativ şi deschis cu care se putea vorbi la „pertu”. Şi el făcuse şcoala de aviaţie şi avea brevet de pilot luat pe bune. Venea în cabina de pilotaj, mai lăsa un whisky, o ţigară, glumea, te asculta, şi dacă apelai, te ajuta.

Şi multe pile a mai pus pilotul bucovinean pentru judeţul lui, pentru oraşul Rădăuţi şi oamenii lui, ca pentru oricine credea că merită.

Generalul vorbeşte şi de prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer, un om vesel şi un mare pontagiu. După un zbor cu el, fiecare membru al echipajului primea 100 de dolari. „Plecam o dată de la Otopeni, în misiune în Kuweit, când îmi spune Maurer: «Pilotule, vezi că zbori cu primul ministru. Ai grijă». Ştiind că ţine la glume, i-am răspuns: «Tovarăşe prim-ministru, fiţi fără grijă, viaţa mea face cât viaţa a doi prim-miniştri». A râs. Îmi mai spuneau unii că dacă mă prăbuşeam cu Ceauşescu, eram erou naţional. Dar viaţa mea era mai scumpă”, povesteşte Viorel Onica, sub vie la Horodnic, întâmplări de acum vreo 40 de ani.

Cu Arafat în cabină

În cei 15 ani ca pilot prezidenţial, Viorel Onica a dus cu avionul „lume fină” în lungul şi latul planetei, traversând munţi, ape şi deşerturi, aterizând, decolând şi culegând de la fiecare amintiri şi, de la unii, daruri. A văzut într-o parte de lume sărăcie lucie, violenţe, mizerie, în alta, opulenţă, civilizaţie şi demnitate şi a învăţat din toate.

A dus şefi de stat, regi şi împăraţi, prim-miniştri, cancelari, delegaţii parlamentare, europeni şi personalităţi de peste ocean, preşedinţi, miniştri şi oameni importanţi din state arabe, africane şi asiatice.

I-a purtat pe cer pe Indira Ghandi, pe şahul Iranului Reza Pahlavi şi soţia lui Farah, pe regina Iuliana a Olandei, pe guvernatorul general al Canadei din acea vreme, om delicat şi de bun simţ, care a venit şi la Suceava.

A executat 38 de misiuni cu Yasser Arafat, un om călduros, amabil, accesibil. „Venea în cabină şi stătea pe locul mecanicului. Vorbeam cu el de toate. Era foarte darnic. Era o regulă la noi. Dacă primeai cadouri mai valoroase de 50 de dolari, se confiscau. Când Arafat a aflat de asta, ne dădea dolari”, povesteşte generalul.

La cutremurul din ’77 era cu Ceauşescu în Nigeria. Nu uită prăpădul din Bucureşti şi atâtea localităţi din ţară pe care l-au găsit la întoarcere.

De fapt generalul, chiar dacă se alintă că-i mai scârțăie puţin „sistemele”, n-a uitat nimic.

„Incultura e de vină, dom’ le!

Lui Viorel Onica nu-i e dor de zbor. Aşa zice el. Acum conduce cu mândrie, când vine la Horodnic, un Tico mic şi roşu şi i se pare perfect. Cică mai are maşini prin garaj la Bucureşti dar sunt greoaie. Omul s-a pensionat, verde fiind, în 1984, deşi ar mai fi putut zbura până la 57 de ani. Spune că nu a regretat o clipă că nu a continuat.

Iubeşte să se întoarcă în fiecare vară la Horodnic, în oaza lui de odihnă, între bucovinenii cărora le recunoaşte spiritul bun, dar şi metehnele. N-o face pe deşteptul faţă de cei mai tineri, ci doar le vorbeşte tranşant, clar, ca toată lumea să bage la cap. E supărat că Suceava nu are o revistă adevărată de cultură, că nu are multe altele ce i-ar ajuta pe tinerii de azi să nu „se idioţească precum cei care conduc ţara”.

„O bună bucată de istorie, noi, în Bucovina, niciodată nu ne-am urât. Acum s-a schimbat treaba. Se urăsc mama cu fiul, fratele cu sora, neamurile între ele, iar cu vecinul, e nenorocire! Au toţi frumuseţe de livezi şi ei stau la poartă, ca securiştii, să nu scape ceva de pe drum.

Incultura e de vină, dom’le, nu sărăcia. Iar voi, ziariştii aveţi parte din vina asta. Scrieţi numai de Ponta, de Vadim, fie-i ţărâna uşoară, de ceasul de aur furat şi de violenţe. Puneţi pe ecran şi în ziare toate curvele, toţi proştii. Dragă, aşa nu se face cultură.

Ţărişoara a ajuns să aibă mai mulţi generali decât Franţa, dar din cei făcuţi de partidele politice înainte de alegeri. Avem scriitori care scot cărţi cu kilogramul, dar pe care nu le citeşte nimeni. Avem doctori peste doctori, dar din ăia care doar îşi agaţă un «dr» în faţa numelui. Avem cetăţeni de onoare făcuţi de primării chiar dacă n-au făcut nimic pentru comunităţile lor. Avem primari care-s dumnezei în comunitatea lor, dar căminele culturale sunt zob, cluburile sportive sunt zob, iar directorii de şcoli nişte căcăcioşi. Asta-i ţărişoara noastră acum. S-a tâmpit lumea, dom’le! Cum nu le convine ceva, toţi merg la CEDO.

Baza este în copiii ăştia care vin din urmă. Ei au simţul riscului. Generaţia care are acum 50 de ani nu mai riscă să-i spună unui şef prost «te bag undeva», ci îi admiră pantofii şi îl pupă în fund. Ăștia-s slabi, mor încet, se duc. Dar tânărul acela deştept, bine pregătit, curajos, îi poate spune şefului «Lasă-ne». În ei îmi pun eu speranţa”, spune fostul pilot al lui Nicolae Ceauşescu.

Apoi ridică paharul, se uită la strugurii de sus şi îndeamnă: „Hai, sărut-mâna copilu’! Zău, hai să facem interviul altă dată. E o zi aşa frumoasă!”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: