Era data de 10 august, când soţii Main deschideau uşa bibliotecii, anume pentru a ne vedea faţă în faţă pentru întâia oară. Vorbiserăm noi cândva, dar o făcuserăm prin mijloacele moderne de comunicare. Aş fi vrut să rămân mai mult în compania celor doi, care priveau fiecare detaliu al încăperii cu o insaţietate netrucată. Le era dor de trecut, le era dor de tot ce însemna oraşul copilăriei lor. Am mers în acea zi şi la o cafea şi am văzut cu câtă bucurie analizau trecătorii, în speranţa că se va ivi vreun cunoscut cu care ar putea depăna amintirile. Mia Main, o femeie deosebită. Detaliile de mai jos li se vor părea cunoscute unora, redarea acestora nu poate decât să-i îmbogăţească pe iubitorii vremurilor trecute.
Au trecut 26 de ani de când este plecată din Rădăuţi. Priveşte spre acest orăşel de vis ca înspre o minune. Gândul întoarcerii şi amintirile îi fac viaţa frumoasă. Mia Main s-a născut în 1952, la Zimnicea. Tatăl ei era şef de gară în staţia de la Zimnicea. Familia s-a retras la Rădăuţi, oraşul în care se născuse mama Miei şi terminase Şcoala de Fete.
„Din cel mai sudic punct al ţării, am aterizat în nord, unde m-am aclimatizat aşa de bine încât Rădăuţiul a devenit oraşul meu. Tata era ieşean, deci moldovean sadea, un om dintr-o bucată, de la care am primit o educaţie solidă, zic eu, dar care m-a lăsat prea devreme orfană. Aveam doar 15 ani. Acum locuim în apropiere de Passau, la graniţa cu Austria şi Cehia, Passau fiind oraşul celor trei fluvii, Innul, Iltzul şi Dunărea. De câte ori privesc Dunărea, mă gândesc cu ciudă că ea ajunge acasă”, îşi amintea Mia Main. „Copilăria? Hm, se pare că mă folosesc de o lozincă, dar alte cuvinte nu găsesc. A fost minunată, tumultuoasă şi fără de griji, cu multe năzbâtii, cu mulţi copii şi un sector foarte mare de joacă (de la strada Sfânta Marie şi până la strada Sfânta Treime). Eu, copil crescut pe peronul gării (tatăl meu fiind şef de gară), la vârsta de patru ani am dat de libertate – stradă, copii, grădini, deci am intrat în raiul copilăriei mele. Am locuit mai întâi pe strada Putnei, la numărul 150. Aveam la stradă, în colţul curţii, un brad mare de tot, care mă salva când era vorba de a o încasa; nu mă dădeam jos din el până nu mi se spunea că nu mai păţesc nimic. Strada Putnei era pe vremea aceea o stradă largă cu pietriş, pe care locuitorii trebuia să-l împrăştie, avea şanţurile adânci, şanţuri care se umpleau de apă şi de broaşte. Iarna înotam prin zăpadă. Paralel cu curtea noastră era fundătura Putnei, o străduţă cu câteva case care, potrivit numelui, se înfunda. Acolo era alt loc de joacă, mai ales iarna, străduţa fiind în pantă. Parcă îi văd şi acum pe domnul şi doamna Botezat, oameni care întotdeauna aveau un surâs pe buze, cum se chinuiau se urce, ţinându-se de gard, pe lunecuşul făcut de noi copiii. Aveau doi băieţi mai mari (liceeni), nu se amestecau cu noi, dar când mă vedeau stând pe săniuţă, singurică, tot dădeau câteva ture cu mine. Doamna Scripcaru (erau din nordul Bucovinei) vara mă chema să mă răcoresc cu un suc de soc făcut în casă. Doamne, ce îmi plăcea când săreau dopurile, pocnind. Mai era şi nenea Glass, cu covălia, la două case de noi, fierărie la care m-am dus să-i pună potcoave… primului meu căluţ de pluş, pe care l-am primit recitând o poezie doamnelor de la «Sfat», care se ocupau cu împodobitul bradului din Orăşelul copiilor. Pe vremea aceea Orăşelul se afla pe strada Putnei, spre piaţă.
Ce mândru era tatăl meu când odrasla sa era aplaudată, căci trebuie să vă spun că tatăl meu citea foarte mult, iar seara când mă băgau în pat aveam tabietul nostru: îmi citea poezii (Coşbuc, Eminescu, Cincinat Pavelescu). Dacă îmi plăcea o poezie, o memoram apoi, iar dacă mi-o mai citea o dată sau de două ori o ştiam pe de rost. Cred că de aici mi se trage pasiunea cititului. Poate că prin anii 1958-1959 a început pietruirea străzii. Pentru noi copiii era ceva nou. Fascinaţi, ne amestecam cu muncitorii, privind cum aceştia, în genunchi, aşezau pietrele cubuleţ după cubuleţ. Prin anii 1962-1963 ne-am mutat pe strada Doftanei. Acolo am găsit alţi prieteni de joacă, alte jocuri”.
M-am despărţit de soţii Main cu intenţia de a ne revedea. Timpul a trecut cu o repeziciune nebănuită parcă, iar revederea nu a mai avut loc. A rămas însă în amintirea mea dragostea cu care cei doi au revenit pentru scurtă vreme acasă.
Comentarii