O după-amiază frumoasă, caldă, de duminică, un soare blând, un vânt discret răcoros, păsări, copii veseli, larmă plăcută de vară… Pe aleile cimitirului de lângă Cetate, în „grădina morţii”, cum spune poetul, merg cu gândul la ale mele şi parcă simt cum transpare continuitatea lumii de deasupra cu cea de „dincolo”. E plin de lume, mici şi mari, e pace, e bine…
Lângă una dintre alei, e ceva… ciudat, ceva discordant cu ambianţa… atrage involuntar privirea. Nedumirită văd mai multe zdrenţe de coroane adunate neglijent la marginea aleii; zac una peste alta, iar lângă ele, perfect vizibil, perfect recognoscibil… un sicriu deschis, cu giulgiul scos…, găurit…, murdar, lipicios… O pereche de încălţări, umed-lipicioase. Mă apropii şi mă loveşte mirosul greu, de putred, venind de sub grămada de rămăşiţe… E plin de lume, sunt copii…
E imposibil ce văd aici. E pur şi simplu imposibil!
Lumea trece pe lângă, deschide larg ochii, unii îşi pun mâna la gură şi îşi fac cruce, dar apoi merg mai departe… câteva alei mai încolo, un alt morman de coroane uzate, sticle de bere, candele, flori descompuse şi o altă pereche de pantofi uzaţi (oare să fi fost ai „locatarilor” de veci? Totuşi, stupefiant, deloc de veci, după cum se poate uşor constata)…
Trăiesc fără voie, un „deja vu” răscolitor. În urmă cu mai puţin de un an, mă plimbam printr-un cimitir dintr-un alt oraş al ţării. Era linişte şi verdeaţă, un refugiu temporar din agitaţia metropolei regionale, un loc îngrijit, cu alei frumoase. Pentru prima dată am văzut atunci, pe marginea unei gropi deschise, ceva ce atrăgea atenţia: un sac cu ceva înăuntru… Privind mai atent, mi s-a imprimat automat pe retină imaginea unui trup uman pe jumătate descompus şi care ieşea afară din sacul murdar… Culmea ironiei, încă îşi păstra basca pe cap… Nimeni nu se afla în jur, probabil doar câinii comunitari i-au mai acordat ceva interes… A durat ceva timp până când am reuşit să procesez cu inima şi mintea tabloul suprarealist… De fapt, nu am putut să concep şi nu ştiu dacă e normal să poţi „concepe” aşa ceva, într-o lume civilizată, într-o ţară europeană…
De aceea reiterarea şocului deshumării barbare, fără urmă de respect şi decenţă, spectacolul dezumanizant din cimitirul urbei noastre mă umple de revoltă.
Cât mai valorează un om… viu sau mort? Cât respect mai există pentru cei ce au fost şi nu mai sunt decât umbre şi o pereche de pantofi cu conţinut vâscos? După ce ecoul înmormântării s-a stins, după ce oamenii dragi te-au plâns, au parcurs ritualurile întru veşnica odihnă şi veşnica pomenire, vine un moment când probabil ajungi la marginea drumului, alături de gunoaie…
Respectul cuvenit morţii a fost înlocuit în societatea de consum de rutină şi blazare. Indiferenţă şi indolenţă. Nu te mai înfioară solemnitatea „grădinii morţii”, nu te mai îndeamnă să înaintezi în linişte, să fii umil şi pios, să te reculegi cu gândul la efemeritatea vieţii şi la Dincolo…
Totuşi, dincolo de sensibilităţi, unde este legea, unde sunt procedurile, cine aprobă şi verifică aceste „operaţiuni”? Ca simplu cetăţean, doresc şi cer să-mi fie respectat dreptul de a nu fi martor involuntar la asemenea tablouri şi, în general, dreptul la decenţă.
NICOLETA HAŞOVSCHI
Comentarii