Opt povestiri de Gheorghe C. Moldoveanu

Între lansările de carte de vineri, 6 martie, de la Biblioteca USV (cuprinse în seria de evenimente din cadrul Zilelor Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava), am participat (doar) la prima întâlnire cu publicul a volumului „Izvorul Tămăduirii”, semnat de Gheorghe C. Moldoveanu. Revenit în Universitatea suceveană – după cum a precizat în deschidere, şi în calitate de amfitrioană, prof. univ. dr. Rodica Nagy, directoarea Bibliotecii Universităţii – ca scriitor: „este vorba despre o carte de literatură, cum lingviştii nu prea scriu”. Şi cum prof. univ. dr. Gheorghe Moldoveanu „nu prea” a scris proză (excepţia, dacă se mai poate spune aşa, fiind „Din şcoală…”, volum apărut în urmă cu câţiva ani, iar regula fiind cu asupra măsură întărită în 2014, cu „Dicţionarul limbajului poetic al lui Octavian Goga”, „o lucrare monumentală”, înglobând „decenii de pasiune”).

„E un privilegiu să vorbesc despre o carte de literatură a prof. univ. dr. Gheorghe Moldoveanu” – şi-a început prezentarea autorului şi a cărţii prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, critic literar, prorector al USV, neputând să ocolească lucrarea despre limbajul poetic al lui Goga, „fundamentală, de greutate”. Şi specificând, spre a contura un context, că în perioada din urmă scriitorul, în genere (şi foarte adesea filolog ca pregătire), nu este doar un creator de literatură, ci şi un teoretician al literaturii.

Până a vorbi despre conţinutul prozelor dezvăluite acum de Gheorghe Moldoveanu, criticul literar a remarcat „mult umor şi mult simţ al limbii” în cuprinsul celor opt povestiri din carte, care nu atrag atenţia prin „senzaţional”, ci printr-un anume „pitoresc”, fiind vorba despre o radiografie a unui spaţiu uman şi despre un autor ce se distinge prin coerenţă la nivelul viziunii şi trăirilor (printre care nostalgia). Iar umorul în discuţie este de factură specială, implicând o „complicitate tristă” şi rezonând cu un „optimism de tip rural ce scapă de sub distructivele trăiri alienante şi promite soluţii…, pornind de la perspectiva că există ceva bun în lume”. Spre a fi mai elocvent, criticul nu şi-a refuzat citarea unor „pasaje ilustrative”, demonstraţii clare că „domnul profesor este un lingvist”. Mircea A. Diaconu a mai atras atenţia că povestirile din „Izvorul Tămăduirii”, fără a avea un sens etic explicit, transmit o etică.

Vorbind despre sine şi despre noua carte, prof. univ. dr. Gheorghe Moldoveanu ne-a invitat ca, citindu-l (în această ipostază de scriitor) să nu căutăm modele care l-ar fi inspirat, căci nu sunt. Dar vorbind apoi despre modele s-a referit la cele avute în tinereţe şi care l-au călăuzit ulterior ca profesor, ca cercetător: Mioara Avram, Ion Coteanu, Iorgu Iordan. În final, l-a trecut în mod implicit în rândul modelelor (fără să surprindă pe nimeni) şi pe Spiru Haret, pe care l-a citat: „Cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă…”. Să mai spunem că profesorul/ scriitorul şezuse până atunci (şi cerând îngăduinţă, fiindcă altcândva n-ar fi procedat astfel), dar când l-a evocat pe Spiru Haret ne-am pomenit cu el în picioare, dominând sala în care veniseră să-l întâlnească foşti colegi universitari, studenţi şi din care nu lipsea directoarea de odinioară a Bibliotecii, Rodica Iordache.