Mai dăunăzi, fac popas cu domnul ing. Gheorghe Ropcean într-o cinstită crâşmă să sorbim stop de licoare dezlegătoare de vorbă – căci dl inginer este totdeauna la curent cu ultimele aparţii editoriale, cu ce mai scriu gazetele prin lume şi avem ce tăifăsui – şi ne aşezăm, eu în faţa unui capuccino gulerat şi înflorit cu cenuşă vulcanică, iar dumnealui, cu o bere blondă înspumată foc, fără a mai socoti şi fumul all inclusive din partea casei. Şi din una-n alta ajungem taman la Unirea Bucovinei cu patria-mumă, despre care eveniment eu mă avânt să spun că are diferenţe notabile, de la un oraş la altul în cuprinsul Bucovinei, fiind vorba de o acţiune generală, dar spontană, fără planuri strategice sau desfăşurări tactice, izbucnită ca dintr-un senin în chaosul prăbuşirii imperiului austro-ungar.
După aproape un veac, nimeni nu mai cunoaşte cum au procedat ţinutaşii din vechiul ocol al Câmpulungului, în care erau cuprinse 15 sate de la Vama la Vatra Dornei, şi când citim paginile tipărite de Ioan Bileţchi-Albescu, aflăm că adunarea din Câmpulungul Moldovenesc a întocmit o moţiune în ziua de duminică, 21 octombrie/3 noiembrie 1918, şi a doua zi a plecat într-o delegaţie la Regimentul 16 Infanterie din Fălticeni pentru a cere Unirea cu România şi intrarea armatei române în această parte a Bucovinei. Ceea ce s-a şi întâmplat cu fast şi emoţie, cântece patriotice şi lacrimi pe obrazul poporenilor, la Gura Humorului, miercuri, 6 noiembrie, iar la Câmpulung şi Vatra Dornei joi, 7 noiembrie 1918. Aşadar, cu patru zile înainte de intrarea generalului Iacob Zadik, cu trupele Diviziei a 8-a, în Cernăuţi, capitala Bucovinei.
În alte oraşe bucovinene, unirea se face manu militari prin intrarea unor plutoane de grăniceri sau infanterişti în spaţiul urban: în Suceava (intră maiorul Anton Ionescu, cu grăniceri din Compania 5-a Burdujeni, miercuri, 6 noiembrie, ora 5,00, dimineaţa); în Siret (vineri, 8 noiembrie, Regimentul 69 din Dorohoi părăseşte la ora 6 dimineaţa cazarma şi se îndreaptă către porţile de vamă din Mihăileni, de unde abia noaptea târziu înaintează în oraşul Siret, unde prefectul predă oraşul colonelului Gheorghiu la ora 11 din noapte), iar în Rădăuţi (ajung 11 grăniceri români, conduşi de un plutonier, duminică, 10 noiembrie, la amiază) şi instaurarea noilor funcţionari, împuterniciţi români, în posturile politice şi administrative deţinute de austrieci.
În Cernăuţi, unirea s-a desfăşurat însă printr-o insurecţie armată, începând cu momentul în care ajunge în capitala Bucovinei compania cu 180 de honvezi români din armata austro-ungară, Regimentul 8 Lugoj, dezertată de pe frontul rusesc de lângă Tiraspol, sub comanda sublocotenentului Ilie Lazăr, maramureşan de baştină, care intră sub ascultarea Consiliului Naţional Român din Bucovina, alcătuieşte gărzi militare, schimbă şeful jandarmeriei, primarul, dirigintele poştei şi arborează pe turla primăriei tricolorul românesc, oficiind simbolic, sâmbătă, 9 noiembrie 1918, eliberarea Bucovinei de sub stăpânirea austriacă, dar şi de sub pretenţiile legionarilor ucraineni. General Iacob Zadik, cu o companie din Divizia a 8-a Regală Română, păşeşte în Cernăuţi abia peste trei zile, luni, 11 noiembrie 1918, în plină amiază, şi asigură doar ordinea şi respectarea legilor instituite de noul guvern român condus de Iancu Flondor.
Istoriile noastre se mulţumesc să noteze că Bucovina este eliberată „în ziua de 11 noiembrie”, iar Congresul General al Bucovinei votează „unirea necondiţionată cu Regatul României în ziua de joi, 15/28 noiembrie 1918”. Cât despre cei ce s-au implicat efectiv în logica şi succesul acestui act istoric, numele lor se pierd în… noaptea uitării.
Câmpulungenii ar trebui să se mîndrească în faţa istoriei, pentru că ei au hotărât democratic, intelectuali şi gospodari fruntaşi din târg şi din împrejurimi, prin moţiunea scrisă în ziua de duminică, 3 noiembrie 1918, să se unescă cu România, în fruntea delegaţiei din Câmpulung mergând gospodarul Vasile Alboiu-Şandru; acest muntean ia parte la Constituanta de la Cernăuţi, din 27 octombrie 1918, la Congresul General al Bucovinei din 27 noiembrie 1918, intră în delegaţia care duce actul Unirii Bucovinei la Iaşi, iar de aici Regele Ferdinand îi invită pe bucovineni să-l însoţeasă la Bucureşti, unde oferă un banchet chiar în ziua de duminică, 1 decembrie 1918, cînd câmpulungeanul rosteşte o scurtă cuvântare: „Nu era cu putinţă România Mare fără Mica Bucovina!”
Numai la Alba Iulia n-a ajuns Vasile Alboiu-Şandru…
Parcă spre a-mi da un răgaz de odihnă, domnul inginer Ropcean rupe vorba:
– Păi, eu am găsit în lada de zestre a bunicii, în casa veche din Sadova, pe fundul lăzii, o ladă mare de vreo doi metri de lungă şi mai că de unu şi jumătate de înaltă, cu pânzături şi cămeşi, catrinţe şi berneveci, ca-n orice gospodărie românească, un steag tricolor…
– Ce fel de tricolor? întreb eu siderat.
– Trei culori cunosc pe lume…, zâmbeşte domnul inginer. Ţesut în casă, din pânză de casă. Nu ştiu pentru ce le-a trebuit, la vreo serbare, mergeau la nuntă, au ajuns la Alba Iulia, nu ştiu nimic, bănui şi eu…
– Trebuie musai să-l văd.
Şi spargem taifasul. A doua zi mi-l aduce, înfăşurat pe un băţ, băţul de care a fost cusut de la bun început, cu capetele legate cu o sfoară.
Dar mai adaugă că acasă are portertul moşului şi al moşicăi.
Bun!!! Plecăm la Sadova, fotografiem steagul agăţat în scoarţa unui larice, fotografiem portretul bunicilor, care se chemau Ilie Ropcean, născut în 1874 şi mort în 1948, însurat cu Ana, ceva mai mică de ani din neamul Ţâmpău de la Fundu Moldovei, îngropaţi amândoi în cimititul bisericii cu turnurile de porţelan din Gura Sadovei, sfinţită în 1909, al cărei ctitor moşul Ilie a fost alături de alţi gospodari din sat; om avut, ţinea două perechi de cai, avea batoză pentru orz, că trebuia hrană la cai, era petrecăreţ şi la câte un bal rostogolea un butoi mare de bere şi feciorii îl alegeau regele balului; darnic pentru cei nevoiţi, larg la inimă să ajute, cum s-a întâmplat cu o bătrână căreia i-a dăruit pământ pentru căsuţă, iar locul s-a şi pecetluit Râpa Babei, în preajma Monumentului Eroilor…
Steagul a fost făcut din pânză de casă, urzeala de in, bătătura de cânepă, în două iţe, lată de 50 cm, din care s-au tăiat trei bucăţi egale de câte 27 cm, care au fost vopsite una în roşu, alta în galben, a treia în albastru şi cusute una de alta, întregul având vreo 90 cm, în partea roşie de jos legându-se trei canafuri asemănători cu cei de la praporii din biserică.
În fapt, steagul are cusută partea albastră pe un băţ iar băţul legat la capete cu o sfoară sănătoasă.
Ce i-a trebuit steag tricolor gospodarului Ilie Ropcean din Sadova nu-i greu de bănuit; poate la nunţi, poate să-l pună în cornul casei la cele serbări româneşti, poate chiar pentru a merge cu alţi gospodari bucovineni la Alba Iulia, căci omul nostru nu se zgârcea la fapte luminate.
Tricolorul din Sadova nu-i din mătase, pânza lui e grea şi sănătoasă, o vreme a stat în ploi şi vânturi, culorile i s-au cam şters; dar pânza steagului e aceeaşi ca straiul cu care oamenii îşi acopereau trupul, cele trei culori învăluindu-le sufletul de români într-o ţară oropsită; va fi stat ascuns pe fundul lăzii celei mari în vremea austriecilor, va fi fluturat peste streşina casei vreo douăzeci de ani, până când, în iunie 1940, a fost iarăşi pacuit în fundul lăzii. Şi scos de iznov, în iunie 1941, în bătaia soarelui, a vântului, a ploilor şi a glonaţelor, după care, în martie 1944, înfăşurat încă odată în întuneric…
Ce spaime vor fi trăit cei doi gospodari şi copiii lor din Sadova nimeni nu poate şti; bănuim doar că în nopţile lungi de iarnă sau în zilele însorite de vară trăiau cu nădejdea că într-o bună zi îl vor despletuci în bătaia soarelui şi a vântului. Nepotul le-a împlinit nădejdea abia din vara anului 1990 şi iată că tricolorul din Sadova spintecă noaptea, aşa decolorat şi cu canafii zdrenţuiţi, parcă întors dintr-un război mai lung decât veacul…
Comentarii