„România dodoloaţă”

În urmă cu 96 de ani, „era o dimineaţă rece de iarnă (…). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. (…) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat în noapte (încă nu se ivi lumina primei zile de decembrie – n.n.), un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloaţă!»”… Înaintea paradei de la Suceava de 1 Decembrie, în alocuţiunea sa, unul dintre oficiali făcea trimitere tocmai la această „Românie dodoloaţă”, iar împerecherea de vorbe sună în prima clipă un pic ciudat, în intertextul festiv. I-am găsit însă reazem pe loc, iar apoi pe toată durata zilei, privind părinţii împingându-şi copiii mai în faţă, să vadă mai bine. Privind copii fluturând bucuroşi steguleţe tricolore şi încântaţi absorbind în priviri tot ce se petrece în jur. Alergând de colo-colo şi, fără să ştie, măsurând ţara de jos în sus, cu o candoare imposibilă părinţilor. O ţară întreagă şi pură, astăzi, precum un bulgăre de zăpadă. O ţară care, fără ca ei să ştie, încă de azi este în mâinile lor, topindu-se pentru a fi, poate, remodelată…

…În urmă cu 96 de ani, tânărul care, ascultându-l, restituia peste timp acel strigăt de copil (totodată explicând că, regional şi în limbaj de prichindel „dodoloaţă” înseamnă „rotundă”) şi avea să lase el însuşi urmă durabilă pentru români, se numea Lucian Blaga. Cronica noastră stă deschisă, iar paginile albe de dinainte aşteaptă a fi scrise de vârstele care cresc.