Popa salahor

Am avut o dispută aspră, până aproape de supărare, cu un domn, cam amețit, este drept, despre preoți. Aproape înverșunat, și nu cred că doar din cauza vinului, blama tagma, punând la bătaie întreaga logistică de ocazie: interesați de ei, nu de credință, tăind fără remușcări din tainul cedat de credincios Bisericii, „întreținut” de stat, mai degrabă manager decât duhovnic, posesor fudul de gipan, aspirant la statura popească a lui Ion Creangă și la stomacul lui etc. etc.

 

O diatribă fără concesii la adresa purtătorilor de sutană, mânia sa proletară necruțând pe niciunul dintre cei cărora, măcar de complezență, le poți recunoaște merite culturale, darmite ecleziastice. Nu sunt printre cei care adoptă o asemenea atitudine față de preoții ortodocși. Este o atitudine la fel de ușuratică ca aceea pe care, mai șturlubatici oricum, unii o adoptă față de Putna cea preacurată. „Acolo și găinile-s cocote…”. Norocul lor că nu-s însurați cu putnence… Să nu credeți că m-am lăsat învins de convivul meu cel amețit. A rămas o dispută fără învingător, deși eu cred că l-am „bătut”. L-am bătut cu exemplul unui tânăr preot care a lucrat pe schelele blocului meu, izolat de frigurile iernii. Preot salahor. Cu echipa lui, oameni serioși, care cu toții ne-au încântat. M-am întâlnit cu el în ușa liftului zilele trecute. Se încheiase ziua de muncă în apartamentul unui vecin de la etajele superioare. Omul l-a chemat fără recomandare, șeful de echipă și ai lui autorecomandându-se încă de la anveloparea blocului nostru. Șef de echipă fără sutană pe schele. Dar nu mai puțin serios în ceea ce face acolo decât, duminica, din altar, în fața lui Dumnezeu și a credincioșilor.