„20 de ani de dializă la Suceava”

Viitorul Nefrologiei și al Dializei este deja trasat clar

Interviu cu dr. MIHAI ARDELEANU
Doctorul Mihai Ardeleanu, mai presus de orice, este, cred, omul care respectă cu sfințenie ființa umană și trăiește alături de cei bolnavi tragediile și bucuriile acestora. Cine îl știe, dar nu-l cunoaște, și-ar putea face o imagine aproximativă despre Omul Mihai Ardeleanu.
 

dr. Mihai Ardeleanu

Pe lângă faptul că este profesionist, el este și un intelectual rasat, cu o vastă cultură, atât literară, cât și filosofică. Niciodată nu-l vei auzi că își atribuie merite. Unora li s-ar părea exagerată modestia lui, de care niciodată nu s-a făcut caz. Eu îl știu de ani buni. A fost alături de mine într-o clipă grea prin care am trecut, pierderea mamei mele, și, înțelegându-mi starea sufletească în care mă aflam, mi-a întins mâna ca unui om bolnav de suflet. Îi mulțumesc pe această cale cu încrederea că din acest interviu veți afla de la domnia sa ce înseamnă a fi medic într-o ramură a medicinei care, poate, mai mult ca oricare alta, înseamnă a fi între moarte și viață. – Ce înseamnă pentru doctorul Mihai Ardeleanu Jurământul lui Hipocrat? – Jurământul lui Hipocrat înseamnă pentru orice medic și, în aceeași măsură, pentru mine, deviza sub care mi-am desfășurat cei 39 (până acum) ani de activitate medicală. Vă voi dezvălui, însă, un secret: cel puțin la fel de important pentru mine a fost un angajament pe care l-am semnat în Sala Senatului Institutului de Medicină și Farmacie Iași, în prima lună de cursuri la facultate, deci în octombrie 1970. Decanul de atunci, marele ORL-ist, prof. dr. Nicolae Costinescu, ne-a invitat în Sala Senatului. Era o masă lungă, cu cel puțin 70-80 de locuri, iar pe pereți erau fotografiile sau portretele primilor profesori ai facultății. Profesorul-decan ne-a servit cu câte o cafea (pentru noi, la 19 ani, era o onoare extraordinară!) și ne-a dat citire unui Angajament (al acelor vremuri) în care se preciza că vom lucra în sectorul sanitar, că vom fi acei „muncitori sanitari” (cum se numea și ziarul nostru până la Revoluția din 1989). Am semnat Angajamentul, am băut acea cafea (încă nu apăruse „nechezolul”!). Pentru mine a fost un „moment astral” al existenței personale. Desigur că la finalul studiilor am citit „Jurământul lui Hipocrat”, am cântat „Gaudeamus Igitur”, dar prima festivismul, pe când „angajamentul” semnat în 1970 l-am simțit parcă mai apropiat de mine. Deși după locul nașterii sunt moldovean, prin educația aproape spartană de acasă, continuată la Liceul „Ștefan cel Mare” și la Iași, unde foarte important pentru formarea mea a fost profesorul dr. C. I. Negoiță, om dur și dascăl neiertător, am avut toată viața o intransigență față de colaboratori, dar în primul rând față de mine însumi. M-am considerat întotdeauna „vinovatul”, chiar dacă cel care a greșit a fost un colaborator, reproșându-mi că, poate, nu am fost eu suficient de explicit sau suficient de bun exemplu. Deci, revenind la întrebarea dvs., depunerea unui Jurământ sau semnarea unui Angajament sunt sacre pentru mine! – Am dori să știm de ce nu v-ați ales profesia de medic chirurg sau stomatolog și ați ales-o tocmai pe aceasta care se situează între viață și moarte? – Am avut un unchi, frate al tatei, care a murit în 1942, în urma unui accident de mașină, în București. Era student în anul III la Medicină. Tocmai reușise la concursul de externat (din păcate, desființat, ca și cel de internat, pe care eu l-am mai apucat – erau concursuri de recrutare a elitelor). Evident că în toată copilăria mea se povestea despre tragicul accident al acelui unchi. Școala serioasă din liceu mi-a permis ca, inclusiv de la profilul Real, să intru la Medicină. Acolo, cel mai ilustru profesor, cel mai bun diagnostician era prof. dr. C. I. Negoiță, de la Clinica I Medicală. Acolo am făcut stagiile, am dat concursul de internat, acolo am susținut concursul de asistent universitar stagiar, admiterea la doctorat, precum și parcursul viitor (inclusiv cel de nefrolog). Nu am avut, în partea chirurgicală a educației mele medicale, o figură carismatică menită să mă polarizeze. Îl avusesem la Anatomie pe prof. Ion Petrovanu și la Fiziologie pe prof. Ion Haulică, oameni de o rigoare științifică aproape maniacală, iar prof. Negoiță a venit ca o completare. Iată că v-am dezvăluit și pe cei trei magiștri pe care îi consider ca fiind jaloanele mele profesionale, astfel încât nu puteam să „ies” decât internist. „Destinul” de nefrolog a venit tot de la prof. Negoiță, pe care, întrebându-l odată care va fi viitorul meu în Clinica I Medicală, care de pe atunci era „cardiologică” (eu fiind coleg în clinică cu profesorii Georgescu și Datcu, cardiologii eminenți de mai târziu). Prof. Negoiță mi-a răspuns spontan: „De ce nu faci nefrologie, se îmbină bine cu cardiologia…”. Desigur, au mai trecut niște ani, a trebuit să vină Revoluția, pentru ca Nefrologia să fie recunoscută ca specialitate medicală, dar așa a fost. Nefrologia și chiar și Medicina Internă sunt un fel de chimie mai subtilă a organismului, iar eu, fiind un iubitor al chimiei încă din liceu, nu puteam să devin chirurg. – Știu că sunteți inițiatorul primului centru de dializă în județul Suceava care este cunoscut pe teritoriul României și peste hotarele ei. Ce legătură este între funcția pe care o dețineți la Centrul de Dializă Suceava și alte centre de dializă din străinătate? – Dializa a venit ca o prelungire firească a Nefrologiei: am spus întotdeauna că Nefrologia fără Dializă nu există și nici varianta inversă nu poate trăi. De aceea, m-am opus întotdeauna minților obtuze, care, ajunse în poziții de putere și decizie, încercau să „rupă” Dializa de Nefrologie. A fost și dorința imperios exprimată de prof. dr. Nicolae Ursea, creatorul nefrologiei românești, care, la examenul din 1993, mi-a spus că „acolo unde se agață harta în cui, dacă se face Nefrologie, trebuie și Dializă”, adică la Suceava. Iarăși m-am ținut de cuvânt și, în 1994, în prezența și cu binecuvântarea ÎPS Pimen, am deschis activitatea de dializă la Suceava. Desigur că atunci nu se vorbea de centre private de dializă, aparate noi de dializă primeau doar „cei aleși”, dar, cu aparate venite din ajutoare, cu sponsori generoși, cu directori implicați, am deschis activitatea de dializă la Suceava. Au urmat acțiuni succesive de mărire a numărului de saloane și de aparate, cu investiții în faianță, gresie, var proaspăt. Exista pe atunci gluma printre salariații din partea administrativă a spitalului cum că „e bine să-l tot mutăm pe dr. Ardeleanu, cu dializa lui, în diverse locații, pentru că întâi le lustruiește, le schimbă faianța, gresia, mai apoi termopanele, apoi putem să facem altceva acolo”… Activitatea a crescut extrem de repede, după aspectul matematic (că tot sunt „realist”), creșterea a fost exponențială, astfel încât, în 2010, când s-au înființat centrele private și s-a desființat (păcat!) Centrul din Spital, se dializau aproape 300 pacienți. Procesul de privatizare a fost un drum necesar, semnalul se dăduse din 2004 (ministrul de pe atunci, Ion Bazac, semnase pentru primele 8 centre). Noi, Suceava, am intrat în „privatizarea” dializei în 2009-2010, iar în momentul de față există în județ 3 centre private. Investiția ar fi fost mult prea mare (la timpul respectiv), astfel încât s-a ales această soluție, cu finanțare integrală de la Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate. Secția Nefrologie a Spitalului de Urgență „Sf. Ioan cel Nou” Suceava, cu Stația de Dializă pe care o are în structură, asigură inițierile în dializa cronică, precum și tratamentul cazurilor spectaculoase de insuficiență renală acută, multe din ele reversibile, deci vindecabile și care îți oferă cele mai multe satisfacții. În privința relației dintre centrele noastre de dializă și cele din străinătate, vă pot spune cum a evoluat situația: dacă în anii ’95 – ’96 , când eram la începutul dializei sucevene, un pacient sucevean (I.H, inginer la C.P.L.) care fusese în Germania pentru diagnostic și acum se întorcea în România, a fost întrebat „Și chiar aveți electricitate în România?”, acum avem pacienți care spun că după dializele de la noi se simt mai bine ca după dializele din SUA (trebuie să precizez, fără nicio dorință de persiflare a muncii cuiva, în SUA se reutilizează dializoarele, ceea ce noi n-am făcut nici în cele mai „negre” (financiar) perioade, deci calitatea dializorului scade. Suntem interconectați pe toate rețelele, parametrii dializelor noastre se transmit instantaneu (ca să nu spun „online”) în Germania și acolo există un „Big Brother” care, probabil, ne-ar trage de mânecă dacă am derapa cu ceva. – Cum vedeți viitorul dializei în societatea românească și în viața de zi cu zi a românilor? – Viitorul Nefrologiei și al Dializei este deja trasat clar. Eu personal sunt mulțumit că am făcut parte, împreună cu generația din țară a colegilor mei, dintre cei care au deschis România spre această opțiune de tratament. Sigur că a face dializă nu este o fericire, dar există, și avem și noi, la Suceava, bolnavi care trăiesc de peste 20 de ani cu dializă; este reconfortantă butada lui Maurice Chevalier: „De care parte a firului de iarbă ești, deasupra sau dedesubt?”. Pe de altă parte, activitatea de transplant a crescut spectaculos și în România. În 2013 s-au efectuat 239 transplanturi renale, mai multe ca în Spania! Medicația antirespingere, folosită după transplant, este și aceasta gratuită și de ultimă oră (aici actualizarea listei de medicamente gratuite și compensate a mers „brici”). Probabil că mai sunt cazuri care „scapă” și mor cu insuficiență renală fără să fie dializați, dar sunt aduse noi și noi cazuri de la interniștii și medicii de familie din județ. – Sunteți recunoscut ca fiind unul dintre medicii cu pasiune pentru profesia pe care v-ați ales-o din timpul studenției. Cine sunteți, domnule dr. Mihai Ardeleanu? – Îmi place să spun despre mine însumi că sunt un „om normal”, cu cele bune și rele ale fiecărui om. Sunt un om căruia i-a plăcut foarte mult să studieze, să se retragă în lecturi, dar, practicând această meserie, mi-am dat seama că cititul, în sine, devine ceva steril dacă nu încerci să întorci către societate ceva ce-ai priceput tu citind. Deși din punct de vedere managerial s-a considerat că o linie de gardă la Nefrologie este neproductivă, ca internist și nefrolog mă consider, după aproape 4 decenii de muncă pentru binele bolnavilor, în „gardă permanentă”. Interviu realizat de MIHAI SULTANA VICOL

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: