Lasă vrăjeala !

Mă uit de două zile spre ușa biroului și mă aștept să apară, șontic, puțin ghebos, gata să lanseze o replică cinică sau rea sau să aibă ceva haios de povestit de pe unde tocmai vine.

 

Brusc mă doare, și doare ca naiba, când îmi dau încă o dată seama că voi mai aștepta încă multă vreme să intre Mugur în redacție să mă întrebe dacă-s mișto blugii pe care și i-a cumpărat sau să ne hlizim oleacă despre câteva mostre ale prostiei omenești întâlnite în cale în cretinele vremuri despre care trebuie uneori să scriem. Gata, Mugur, nu ne mai hlizim, nici nu vom mai bea un rachiu împreună și nu mai vreau nicio țigară de la tine! Dar nici n-o să mă mai lauzi, generos, pentru vreun articol scris de mine și pe care tu, cu siguranță, l-ai fi scris mult mai bine. Nici n-o să te mai rog să faci de serviciu duminica în locul meu, nici nu-ți mai zic bancul cu educația și erecția, nici n-o să mă mai cert cu tine, dar, și mai trist, nici tu cu mine. E aiurea de gol biroul de lângă mine… Dacă ți-aș spune că mi-e dor de tine, precis mi-ai replica „Nu putea să-ți fie dor cât trăiam? Lasă vrăjeala!” Și lumânarea asta arde, proasta, așa de repede!! Ca viața ta, Mugure!!!