Note de lector

Model și viziune poetică originală

Publicarea în 2014 a volumului de lirică Din timp al Luciei Boroș de către Fundația Culturală „Leca Morariu”- președintă doamna farmacistă Maria Olar, la Editura Mușatinii din Suceava, constituie un eveniment literar. La prestigiul actului editorial contribuie reputatul critic Mircea A. Diaconu prin prefață, o competentă evaluare/situare a autoarei într-un model literar.
 

Se impune spicuirea principalelor idei și argumente ale semnatarului: Din timp cuprinde „o poezie a solarității, cerebrală, de concepție”, arată „siguranța de sine a limbajului”– „expresia maturității”, a unui „spirit critic încorporat [care] face ca poemele să se situeze într-un anume echilibru, ba chiar un anume optimism”- „tocmai semnul culturii”, o notă ,,elegiacă” profund cerebralizată; tema timpului, recurentă, se prezintă în diferite întruchipări, „din care nu lipsește ideea trecerii ori a morții”; „Descripțiile (…) se resorb în meditații și uimiri cerebralizate”, cu „revărsări lirice” controlate; prin transcenderea subiectului și supraindividualizarea mesajelor „depășește poetica postromantică”; în ele, unele „memorabile”, are loc „o glisare de la profan la sacru”. Coborârea în imaginar, matricial și mitic etc. o înscriu în clasicitate, confirmând „conștiință și o vocație”. Demonstrația este convingătoare și cinstitoare și e făcută pe baza a zece poezii, vârfurile dintr-o pădure deasă. Se pune întrebarea: celelalte, vreo sută douăzeci și cinci, nu prezintă niciun interes? Se știe, și la genii sunt creații inegale și într-un spațiu dat nu pot fi privite nici toate vârfurile. Cu gândul și la eterogenitatea cititorilor, trebuie să spunem însă: cert, în acest volum sunt multe alte poeme de vârf. Viața interioară a Luciei Boroș a fost frământată, intensă, sclipitoare (una, anihilând ,,conflictul” dintre clasicitate și postromantism, este cea din piesele ei în metrică și cu tonalitate populară). Are și o Metamorfoză (p.24), procese metamorfotice clasicizante spre eul suprapersonal, spre inerența sa în haosul existenței. Spiritul ei superior, cu un atribut frecvent, cel autocritic, are același efect. Aspirantă la idealul monadic, la armonie, lumină, perfecțiune, cristalinitate, alb, taumaturgic, descoperă adesea datul limitării, interdicția, încătușarea argheziană. O pură clasică este Ochi transcendent. O prezență frecventă o are ,,tema” dăruirii/sacrificiului: într-un moment devenise brusc „transparentă, /Lumina dinăuntru se revărsase, generos, în afară, /Oamenii de pe stradă, izbăviți de contingent” prin ea, o „priveau uimiți” că dobândise „har/ De la zeul cel mare” (Infatuare – II), încât a crezut că poate „face lumea mai frumoasă”, poate semăna ,,binele”, dar constată că deși „Preoteasă întârziată a unui zeu solar,/ (…) vremea a presărat cenușă în ofrandele” ei, iar „la capătul libațiilor trudnice/ când lumina se stinge, iar zeul, vai, /a /intrat în epifanie”, nu știe dacă acesta îi va vorbi „ca unui egal” (Infatuare-I). Ploaia, „care știa multe, pesemne, circulase mult între cer și pământ”, îi ceruse să-i citească hieroglifele și ea a descoperit ,,semnul norocului, al iubirii și, mai ales, al dezastrelor”, pe care bătrâna „le tălmăcea în sonorități neînțelese” pe care ea le-a „simțit, transfigurate”, cu ele măsurându-și ,,tristețea, adunată sferic” (Lectură) – un simbol de bază al clasicității. A vrut să ia energie de la stele, de la „eroi biblici”, dar s-a lovit de interdicție. Înaintașii din poeziile ,,ocazionale”, privite cu rezervă, au amprentele imaterialității, neputând „atenta“ la desanguinizatul/pietrificatul clasicism. Extaziată de Frumos, în plaiurile Bucovinei și în alte priveliști vede „chipuri de sfinți”. Elogiază Timpul, dar îl și satirizează pentru impasibilitatea și măștile lui permanente. Descrie – echidistant – natura, cosmosul, dar de mai multe ori portretizează luna grotesc. Nu „aprobă” lumea în integralitatea ei, îi acuză imunditatea și suferă de degradarea angelicului care se apropie de aceasta. Prețuiește gândirea, lumina ei trecând prin miezul lucrurilor (Alfabet estetic), dar nu abrogă sufletul, visul, pe care le revarsă cumpănit și plasticizat (ca și precedenta și altele, Patriarhală confirmă tot clasicul). Pledează des pentru umanizare – și a Universului – (Muzică ș.a.) și nu conferă glacialității fertilitate. În multe pagini am întâlnit stări și conotații inedite (În fugă, Eschatologică-III, Moralitate, Eclipsă, Cvadratura Cercului, Dans, Iată, Iarnă, Străvedere prin lucruri). Nicăieri nu găsim lirismul ,,stăpânit și rece” al lui Mihai Codreanu. Un ,,verdict” dureros ca și alte meditații: ,,Niciodată gândurile noastre nu vor zbura ca păsările,/ Niciodată nu le vom face să cânte, întoarse spre ele însele, /Niciodată ele nu vor galopa libere /Precum caii ce simt pe câmp miros de furtună -/Mereu ne vom împiedica în silabe și sensuri” (Limite). Aviz posibililor estetizanți dogmatici cu prejudecăți…

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: