Mănunchi de gânduri, omul…

Suntem o rază din fiecare om cu care ne-am întâlnit pe cale; suntem un paragraf din fiecare carte căreia i-am dat viață ascultând-o; suntem o fărâmă din fiecare loc care ne-a îngăduit să-l contemplăm. Suntem un mănunchi-unicat de gânduri și trăiri care se primenesc și reașază ori de câte ori trăim o nouă experiență, precum se reconfigurează cristalele unui caleidoscop la fiecare rotire, pentru a dezvălui noi armonii, culori și structuri noi, nebănuite mai înainte.

 

La întâlnirea cu un om, o carte, un loc, universul nostru se mișcă spre reordonare: se schimbă rânduieli vechi, dispar și apar idei, se înnoiesc concepții; se ivesc răspunsuri și se nasc întrebări care își vor căuta, de acum, răspunsul. În cea mai nouă carte a Maicii Elena, Monahia Elena Simionovici, ,,Mănunchi de gânduri”, Editura Geea, Botoșani, 2014, oameni – cărți – locuri este traseul inițiatic întru revelarea sensurilor tainice ale vieții. Selecția este dictată de personalitatea „pelerinului în căutarea Luminii”: acesta poposește acolo unde se regăsește și tot acolo găsește lumina pe care o răspândește cu mărinimie, amplificând astfel bucuria descoperirii și împărtășirii valorii. Impresiile pe care lumea i le stârnește autoarei fac cale întoarsă sub forma expresiei de sine a personalității auctoriale. Recunoaștem ceea ce cunoaștem și ne apropiem cele străine de noi îmbrăcându-le în haina simțirii și gândirii noastre. Ceea ce ne reține atenția și ne însușim ne exprimă, de fapt, pe noi înșine. Observația atentă, raționamentul subtil, sensibilitatea și receptivitatea autoarei ni se dezvăluie elegant, în veșmântul fin al cuvintelor bine alese. În paginile volumului, Maica Elena ne invită, ca o bună dăscăliță ce se află, să revedem crâmpeie de text într-o nouă așezare, spre luare-aminte. Cum nu ne scăldăm de două ori în aceeași apă a unui râu, nici nu vom vedea un lucru de două ori cu aceiași ochi. Lire c’est relire! Privește până când vezi, recitește până când ai revelația sensului și strigi, cu încântare, evrica! Ne întâlnim sau reîntâlnim cu oameni de seamă și constatăm, ca de fiecare dată când suntem oaspeții Maicii Elena, că mai avem bucurii de descoperit, sensurile, semnificațiile și interpretările inedite nu încetează să ne surprindă. Oamenii despre care ne vorbește autoarea sunt mai degrabă cărți vii, lecții de viață demnă, exemplară. Măicuța Stareță, stavrofora Irina Pântescu, deschide galeria personalităților cu care avem onoarea să ne întâlnim. Nu multe sunt vorbele care-i alcătuiesc portretul, dar bogate, luminoase, fremătând de viață. Darurile rare ale Măicuței sunt înțelepciunea, „rugăciunea adâncă, iubirea jertfelnică, iertarea deplină, dăruirea sufletească fără margini.” („Măicuța”, pag. 13) La acestea, se adaugă calitățile de neîntrecut gospodar și, o trăsătură a oamenilor cu adevărat mari și puternici, simțul umorului, cu care ne-a fermecat întotdeauna Măicuța și asupra căruia zăbovește, cu inspirată insistență, scriitoarea. Personalitățile din galeria de portrete, uneori în anonimat, dobândesc valoare de simbol: Mama, Prietena, Artistul, Medicul, Cercetătorul, Binefăcătorul… Și avem o lume întreagă adusă în paginile cărții. O lume frumoasă, aleasă cu grijă, pentru ca viața să poată fi frumoasă… Iar lecția, desăvârșită! Cărțile care ne sunt prezentate între coperțile volumului sunt și ele veritabile lecții: de istorie, de patriotism, de morală, de axiologie… Și, nu în ultimul rând, de viață trăită frumos, pe coordonatele normalității: iubire, demnitate, respect de sine și respect pentru semeni, smerenie, tenacitate, optimism, perseverență… Paginile asupra cărora se oprește autoarea se constituie într-un cutremurător memento („Între uitare și memorie”, „Comoara din cenușă”): nu avem dreptul să uităm, pentru ca ororile trecutului să nu se repete nicicând. Lecția dureroasă despre nedreptățile strigătoare la cer ale istoriei și tragedia fără seamăn a omului aflat mereu sub vremuri are și ea o rază de speranță: „Deasupra tristeților răsărea și înflorea speranța – lumina care i-a dat [autoarei, n.n.] puterea să nu uite, să scrie, să trezească întrebări, să cheme la cunoaștere și la judecata dreaptă…” („Comoara din cenușă”, pag. 53) Și pentru a nu lăsa nicio clipă ca umbrele să acopere lumina, Maica Elena ne aduce aproape, ca refugiu, „Grădina care cântă” a poeziei adevărate, amintindu-ne că „Miracol e totul în această lume” („Grădina care cântă”, pag. 59). Miracolul-copil și lumea de basm după care va tânji întotdeauna copilul din noi ne sunt aduse în dar sub titlul cald și înmiresmat, „Floare albastră, Veronica.” „Starea de uimire” pe care o mărturisește autoarea („Cerurile Oltului”, pag. 63) ne-o transmite și nouă, cititorilor săi recunoscători, și ne poftește, convingător, să-i urmăm pașii în universul unor cărți pe care ni le prezintă cu atâta căldură și vibrantă emoție, încât lectura acestora va fi, negreșit, următoarea noastră bucurie plănuită. Și locurile de popas ale Maicii Elena sunt cărți deschise, iar autoarea ni le citește cu glasul său melodios, molcom, bogat în inflexiuni. Ne devoalează profunde și surprinzătoare semnificații și ne aduce sub ochi toată culoarea și tot farmecul care au vrăjit-o pe Sfinția Sa. Într-un moment bine ales pentru a potența însemnătatea mesajului, călăuza ne îmboldește „să ne mutăm de pe Tabor pe Golgota, dacă vrem să ne mântuim. Fără Cruce și Golgota amarurilor vieții nu intrăm în Lumina lui Hristos. Nimeni nu se poate mântui fără durere” („Israel, țara cu munți sfințiți”, pag. 80). Fascinante și interesante sunt itinerarele pe care ne poartă îndatoritorul nostru ghid, călăuză cu mare experiență și deosebită sensibilitate, încât am dori să nu se termine niciodată periplul nostru, ale cărui „probleme” sunt doar cele care ne pun pe gânduri… Ca, de pildă, „copiii-flori cărora le era sete” în pustiul Palestinei și oamenii, „mai mult spini decât flori” („Florile Țării Sfinte”, pag. 109). O însoțim pe Maica Elena și la Saint-Germain en Laye, în Franța, la Colocviul internațional „Langages du bleu en Europe” și ne bucurăm că Europa și lumea întreagă mai au încă o dată șansa să descopere Voronețul nostru sfânt. Așa se cuvine, pentru că, nu avem niciun dubiu, Terra a fost numită „Planeta Albastră” și datorită „Albastrului de Voroneț”, pe care îl duc cu ei, pe retina sufletului, în fiecare din cele 365, dacă nu vor fi chiar 366, de zile de peste an, atâția și atâția pelerini veniți de pe toate paralelele și meridianele globului. Cu azurul văzduhului prins în Tricolor parafează autoarea ultimele pagini ale volumului, așternut cu măiestrie și cu dragoste, „spre slava lui Dumnezeu și spre cinstea neamului nostru românesc între popoarele lumii” („Cerurile Oltului”, pag. 68). MARGARETA KAMLA