Etichete

Iată că s-a aruncat în lumea noastră și vorba cum că datorită unor etichete impuse de UE la produsele de carmangerie vom ști și noi, consumatorii, locul unde s-a născut (de ex.) porcul, unde și-a trăit, îngrășându-se, scurtele tinereți, ca și locul unde a fost jertfit pentru noi, devenind ce a devenit. Și că din cauza acestor etichete (așadar, din cauza…), prețul produselor respective ar putea crește cu câteva procente, potrivit unor surse, până la 50%, potrivit altora. Veste care ne amintește că învățaserăm că am fi „un popor vegetal” (nu că ne-am lipsi de carne, dar… „cine a văzut un copac revoltându-se”?!), însă care nu ne scutește de o plăpândă interogație: De unde și până unde?

 

Să coste până într-atât elaboratul proces de etichetare/reetichetare? Să fie la preț mare laborioasa trudă a conțopiștilor care vor trebui să aștearnă pe hârtie lapidarele (de altfel…) biografii ale animalelor sacrificate? Sau, de fapt, costurile suplimentare ar fi la… origini, acolo unde presupuneam că animalele/ procesele sunt absolut conforme și unde abia de-acum, cu obligația etichetei, s-ar presupune eforturi și costuri de conformare. Ca, la o adică, ceea ce scrie pe etichetă să fie și adevărat! Însă de ce-ar trebui să fie?… Că noi, consumatori nu prea mofturoși, dar repede găsitori de noduri în papură, deși nu știm a dovedi, parcă bănuiam că etichetele nu-s mai mult decât niște proze frumoase, parte a fantezistei literaturi publicitare pe care o halim zi de zi, fie că ne e poftă, fie că ni se bagă pe gât…