Obiceiuri la târguri

De când cu scoaterea sărbătorilor (mai ales ale celor de sfârșit de an) din case și de pe uliți spre piețe și alte răspântii, după deprinderi apusene, s-a împământenit și la noi obiceiul (despre care unii zic că a intrat „în tradiție”) organizării de târguri. În care, de regulă, mai puțin sunt de găsit obiectele de sezon, bune de a fi cumpărate spre a fi dăruite, și mai mult produsele pentru cinstit gâtlejurile (iar un păhărel de oarecare vin fiert costă aproape cât un kil din același vin nefiert) cât și burțile, la fața locului ori altundeva. Și poate că n-ar fi subiectul de discutat dacă realitatea n-ar arăta cam așa. Găsești acolo, etalați la mare vedere și dever (de care unii nici n-au parte, după putințele lor, peste an) comercianți care se respectă și care te respectă.

 

Dar găsești comercianți (și parcă ei ar fi chiar mai mulți decât ceilalți!) care la bucatele lor (ades înșirate în vânt și praf; bine măcar că vremea de-acum ține loc de frigider!), fie preparate din carne, brânzeturi, fie plăcinte, nu expun prețuri; măcar pentru a se făli că la ei e mai ieftin decât oareunde. Vânzătorii n-au halate, bonete etc. (nici măcar cu scuza că ei ar fi… crăciunițe, moși sau reni). Și îți vâră bucatele la pachet cu mânuțele alea vinete de frig, cu care-ți numără banii. Iar bon să n-aștepți, chiar dacă-l ceri. Din context s-ar extrage și explicația, pe care chiar o primești, cu jumătate de zâmbet (gratis!): Păi aici e târg, nu-i altceva… Și vrând, nevrând, trebuie să înțelegi că ce se cuvine la magazin ori la hală (chiar cea dintr-o oarecare piață agroalimentară) e aleatoriu în preajma bradului împodobit și a moșului blând, a mai toate îngăduitor.