Inimă nobilă (5)

În sfârșit, fiindcă am zăbovit peste poate la acea vară, la acea vizită sau ce-o mai fi fost, la care – în tot cazul – eu unul nu eram față nicicum, însă mi-a rămas adânc întipărită în memorie, ca scrisă cu acul în colțul ochiului, cum decretează câteodată Povestitorul, fiindcă, deci, atâta am zăbovit și de lămurit n-am lămurit, cred, mai nimic, să ne grăbim măcar acum să trecem, să lăsăm câmpia eternă a Bărăganului și să ne repezim spre mirabila urbe, spre Folticeni, cum atât de dulce glăsuiau cei vechi, localitate așezată, cf. dicționarului geografic al lui Serafim Ionescu, premiat de regele Carol I, pe spinarea celor trei ondulațiuni și coastele dealului Târgului ce desparte părâul Șomuzul Mare de părâul Buciumeni.

 

Era iarnă săracă, cu zăpadă puțină, Sărbătorile Crăciunului trecuseră, cinstite într-o veselă și unanimă clandestinitate, călătoream în mașina unor prieteni ai familiei Ilisei: prof. univ. Gh. Mihăilă (de la Chimie Industrială), personalitate remarcabilă, cât ne puteam da seama din stilul umorului său, de un cinism subțire la adresa rializărilor, a absurdului lumii în care ne trăiam zilele (lucruri, totuși, care nu ne duceau nicăieri) și doamna sa, Elena Estudiantina Mihăilă, profesoară de informatică, apoi, după ’89, directoare la Liceul Economic, mereu cea mai tânără dintre noi, așa și va rămâne, fiindcă s-a prăpădit cea dintâi, pe neștiute parcă… Trecuseră câțiva ani buni, vorba vine, de la descinderea lui Grigore la Urziceni și ar fi fost de mult rândul meu să răspund, cum m-aș fi priceput… Astăzi, însă, la bătrânețe, recunosc că ar fi fost cazul să mă fi priceput mai bine… Meritul, iarăși, ca aproape întotdeauna, îi aparține lui Grigore, care ne poftise, pe Nicolae Turtureanu – poetul aflat pururi lângă inima noastră, de parcă l-aș purta mereu, cu o roză, în efigie la rever – și pe mine, cu soțiile, desigur, cu Mihăilii, să primim împreună Anul Nou la Fălticeni, în casa surorii sale, profesoara de franceză Stan Angelica (nu cred să mai fi cunoscut vreodată asemenea potrivire, între numele și firea ….). Am ajuns în apropierea Fălticenilor spre seară, între câine și lup (comenta grațios, îmbujorată de emoția călătoriei, minunata, neverosimila Rodica-francofila, astăzi defuncta,vai, soție a dragului Nicolae), am ajuns coborând vijelios, profesorul Mihăilă nu se încurca la volanul Daciei, de la Spătăreștii institutorului-folclorist, muzician Gheorghe Fira, locot. în rezervă în eroicul Regiment 2 Grăniceri, care salvase orașul de invazia devastatoare a Corpului II de Armată bolșevic, în primul război. Am intrat pe Sucevei, zăpada era și pe aici puțină, cât să facă translucide dealurile și casele din zare, spre Țărna Mare. Am oprit, văd ca prin ceață, în piața de la Adormirea, unde încă mai slujea, poate, părintele Leonida Gavrilescu, cărturarul, care va muri, la datorie… în sediul Primăriei, poate trăia încă și grădina botanică a sfintei biserici, cu trandafirii japonezi îngropați, pregătiți pentru iarnă… N-am stat decât câteva clipe, pentru orientare, am apucat-o apoi pe Ulița Rădășenilor, mai mult nici nu-mi mai puteam dori, spre casa familiei Angelica și (regretatul) Dănuț Stan, tocmai la ceasul când deasupra capetelor noastre, pe cerul Domnului, licăreau, lăcrimau primele stele ale nopții dintre ani. Casa era veche, în arhitectură de epocă, fără pridvor, bine întreținută și adaptată la cerințele confortului, cât se putea pe atunci. De tavanul camerei mari m-am îndrăgostit de la prima privire, un tavan din bârne groase de lemn nevopsit, înnegrite de vreme. Într-un cuvânt, din euforia drumului spre Fălticeni și spre Anul Nou mă nimerisem într-o curată nuvelă de Nicu Gane, a cărui casă părintească, cu celebrul gherghir, ridicată înainte de 1848, nici nu se afla prea departe. Nu mai mi-aduc bine aminte dacă unele scaune aveau spătare înalte, până și răzemători pentru brațe (mă îndoiesc), dacă, pe deasupra vreunui scrin sau altei mobile vechi, atârna un ceas cu cuc care bătea jumătățile și sferturile de oră… Dacă acestea sau altele nu vor fi fost aievea sau nu toate, pentru mine unul nici nu mai conta în vreun fel, mă aflam deja în timpurile cele batrâne. Pe la miezul nopții, am ieșit cu toții în curticica din fața casei, la un grătar. Ningea cu fulgi mari acum, peste oraș se auzeau poate focuri de armă, poate nu … În prima zi din an, pe aproape de prânz, pentru ca părintele Ilie Ilisei să se fi întors de la slujba de Sf. Vasile, Grigore ne-a poftit, împreună și cu Turturenii (ce veselă era biata Rodica!), să mergem în casa părintească să-i sărutăm mâna preacucernicului și să-l urăm după datină, s-o urăm asemenea și pe presvitera Nadejda. Nu-l cunoscusem până atunci pe părintele Ilisei, despre care abia dacă știam mai mult decât nimic. I-am trecut pragul casei, o spun, după atâta timp, cu destulă jenă, nu doar cu bucuria împlinirii unei datorii de suflet cam prea amânate, dar și împins de o candidă curiozitate sentimentală: speram că-l voi descoperi repede pe fiu în părintele său, că voi găsi în casa din str. Maior Ioan nr.18, să fiu iertat, încă un Grigore, mai în vârstă, dar, neapărat, cu aceleași minunate calități, într-un grad sporit, dacă era cu putință… Lucrurile cam așa și stăteau, probabil, însă asta am aflat-o târziu, la ani buni de la plecarea părintelui Ilie din lume… Abia în vremea din urmă pot zice că l-am cunoscut oleacă, din amintirile spuse sau scrise ale unor foști enoriași sau apropiați care au mărturisit câte ceva, nu cine știe cât, fiindcă părintele se lăsa greu citit, făcut fiind parcă mai ales din profunzimi, unde nu se putea nicicum pătrunde. Așa, am aflat că iubea mult (dar mult!) copiii, după cuvântul Domnului (Lăsați copiii să vină la Mine…), deși ferindu-se să le-o arate în vreun fel, ascunzându-le-o! Însă nici copiii nu erau de colo: simțeau repede dragostea părintelui, oricât de strașnic și-ar fi învelit-o preacucernicul și îi urmau cu bucurie, dar și cu sfințenie poruncile, încât pentru nimic în lume n-ar fi ieșit din vorba sa. Cum să nu-mi pară până și astăzi rău că nu m-am nimerit măcar o dată la Fălticeni în zorii unei dimineți de iarnă, când părintele Ilie pornea cu Ajunul, însoțit de dascăl, cu căldărușa și buchețelul de busuioc, precedați de ceata de copii voioși care îi anunțau sosirea, vestind, ca niște magi nevârstnici, Nașterea Domnului și strigând, cu toată puterea, din inimile lor curate Kiraleisaaa!….Kiraleisaaaa!….. Din puținul ajuns până la mine, fie-mi îngăduit să mai împărtășesc ceva despre viața sa de neînduplecat slujitor al lui Dumnezeu, despre corectitudinea sa fără cusur, însușire miraculoasă în acele vremuri potrivnice mai cu seamă pentru Biserică și pentru Cinstea nației. Știau, unii își mai amintesc încă și astăzi, enoriașii din parohiile Românești-Iași, Poiana Mărului, Mălini, Mănăstioara (jud.Suceava), din Fălticeni, dar și creștini din alte localități, care se întâmplaseră la câte-o slujbă a preacucernicului, știau sau vor fi aflat de la alții despre o anume servietă a popii de la Fălticenii-Vechi, tot mai obosită, mai boțită cu timpul, în care își ținea cu mare grijă, dimpreună cu cărțile cele sfinte, …un registru și un chitanțier, sfinte și acestea, dar într-alt fel, pentru părintele Ilie care nu încasa niciodată vreun bănuț pentru un serviciu religios fără a emite chitanță și a o înregistra pe loc. Dar cinstea aceasta, prea rară, n-ar fi fost într-atât desăvârșită și, credem noi, plăcută lui Dumnezeu, dacă nu s-ar fi însoțit cu smerenia: scriind chitanța, înregistrând-o, părintele Ilie nu uita să se roage de iertare, înaintea confraților sau enoriașilor prezenți, că nu vrea să supere pe nimeni, dar așa îi este firea, de la Domnul… Reîntorcându-mă la acea primă întâlnire cu părintele Ilie Ilisei, în zi de An Nou, la Fălticeni, îmi recunosc acum, fără rezerve, eșecul în privința speranței copilăroase de a-l identifica pe prietenul Grigore în tatăl său, lesne și cu multă bucurie… Căutam, îmi dau seama abia acum, să înțeleg unele calități, mai curat spus, daruri ale prietenului meu, a căror realitate simțeam nevoia să-mi dovedesc că există într-adevăr, nu doar în închipuirea mea, nu-i așa, partizană, considerând că identificarea genezei le probează harurilor existența. Știu astăzi că nu greșeam, de fapt, numai că mă prea grăbeam… Multe, multe și minunate le-a fost moștenit prietenul Grigore de la părintele Ilie, încât nu pot să mă opresc câteodată să-mi zic că, dacă vremurile ar fi fost altele, normale, poate că fiul și-ar fi urmat tatăl la altar, mai urmând totodată și pilda unor cunoscuți scriitori din interbelic, cu îndoită chemare. Multe, multe și încă mai greu de identificat, pentru mine, îi vor fi venit de la mama sa, Georgeta, născută Zaharescu, dar în special bunătatea, o anumită blândețe și noblețe sufletească, însușiri care-i prisoseau vădit, se revărsau necontenit din privirile sale, din glas, încât, aflat în preajma sa, din prima clipă te simțeai ocrotit, îndrăgit, chiar înălțat, nu știu cum… Fericiți toți cei ce-i vor fi stat cândva aproape, absolut toți, adică și vecinii, și prietenii, și generațiile de copii pe care i-a învățat să scrie și să citească, să pășească prin viață…. Când am ieșit de la preacucernicul părinte Ilie Ilisei ningea mărunt ca o măzăriche deasă, turnul de la spitalul Stamate abia ce se zărea printr-o perdea veche, subțiată, de in, iar în sus, spre Rădășeni, se îmbulzeau nori alb-cenușii, parcă mânați de un muscal fioros cu biciușcă plumbuită. În aerul tare, ațâțător, se așternea zăpadă proaspătă. Cum au trecut toate, Dumnezeule, cum trec și trec… CĂTĂLIN CIOLCA