Inimă nobilă (4)

 

Darul prieteniei, însușirea sa predilectă – părerea mea ! -, pe care n-aș ezita să-l calific drept providențial (în ce mă privește, fără doar și poate…), nu i-a inspirat numai scrisul, romanele din ciclul Palimpseste… și alte pagini de proză sau câte un reportaj cu episoade fulgurante (Să vină Damigeană!: spectatorii,într-un moment de impas al favoriților, clamează introducerea în teren a unui fost golgheter, care demult abandonase fotbalul și nu se mai afla atunci măcar în tribună, măcar în oraș…)… Într-o vară de demult (din tinerețe, ce atâta sfială!), familia Ilisei, la întoarcerea de la mare, a avut inspirația ca printr-un mic ocol să se oprească la Urziceni (pentru cine nu cunoaște încă: capitala mitologiei noastre abisale). Despre fericita întâmplare am aflat, curentat, în aceeași seară, la telefon, de la binecuvântata mea mamă – Dumnezeu să o odihnească ! Dar parcă ce puteai afla, parcă ce se putea spune prin telefon, pe timpul ăla… Mai nimic: că au ajuns înainte de prânz, au stat cam un ceas, un ceas și ceva, urmau apoi sa treacă prin București, pentru o zi-două, în fine, că par niște oameni deosebiți… Mai departe trebuia să completez însumi povestea, mai exact, s-o reconstitui, ca pe o frescă ștearsă, încețoșată de timp…. din modulațiile glasului iubit al măicuței mele, din ceea ce bine știam despre tipicul unor asemenea vizite, alcătuit dintr-o seamă de tabieturi fermecate, la a căror aducere aminte îmi lasă și astăzi gura apă, cum se zice. Poate și inima îmi lasă…, nu fie cu supărare! A fost, ca să nu mă lungesc din cale-afară, o bucurie în totul și cu totul minunată, care e încă vie și în clipa de față, a fost neîndoielnic și o cinste, socot, pe care Iliseii mi-au făcut-o pe negândite atunci, prin dorința lor de a-mi cunoaște, cum zic prea adesea iubiții noștri frați din Basarabia, baștina, părinții, casa părintească, adică partea cu adevărat bună a oricăruia dintre noi, îngerească. În casa, în fine, care de mult nu se mai află pe acest pământ, distrusă cu neîndurare de urgia vremurilor, și a oamenilor, în casa înaltă, sigură, răcoroasă, cu zidurile ei groase de aproape o jumătate de metru, cum se construia pe la 1900, în acea zi fastă de vară, de odinioară, în sufragerie, la masa ovală din lemn de nuc, de dimensiuni neobișnuite, cu picioare puternice, curbe, zoomorfice (mă întreb mereu unde, unde oare va fi ajuns după demolare?), la acea masă care în clipa de-acum întruchipează tot ce s-a îndepărtat fără întoarcere, la acea mare masă ovală dragii de Grigore și de Tinuș vor fi stat și vor fi binevoit să servească gustări și dulcețuri sau altele, pregătite toate de sfintele mâini ale măicuței mele, vor fi șezut și vor fi tăifăsuit… Împreună și cu răposatul meu tată, fost militar de carieră, un om aspru pentru cine nu-l știa bine, care însă se destindea câteodată brusc, dezvelindu-și bunătatea ca o lumină care te orbea; între desăvârșirile sale cel mai mult mă uimea cunoașterea oamenilor, într-un minut sau și mai puțin te cântărea fără greș, deși diagnosticul, ca la orice magician, nu era anunțat niciodată, trebuia să-l ghicim, la rându-ne, observându-i cu atenție atitudinea etc. În următoarele luni (la Urziceni nu puteam ajunge prea des, iar părinții mă vizitau încă mai rar) am aflat că notele din catalog erau neașteptat de mari; la Grigore am dedus asta dintr-o ușoară deferență din ton, când întâmplător îi pomenea numele sau chiar întreba de el… iar la Tinuș lucrurile erau încă mai clare, în sensul unei neobișnuite note maxime: în scurtul răstimp pe care l-a mai avut de trăit (cam doi ani), deși nu țin minte să se mai fi văzut vreodată, doamna Ilisei conducea detașat în topul soțiilor prietenilor mei… Vor fi sfătuit-tăifăsuit în acea fericită ocazie preț de un ceas, nu mai mult (parcă am mai zis asta?), fiindcă Grigore nu obișnuiește să întârzie dumnealui, având el un neîntrecut (și nesuferit, câteodată!) simț al datoriei, pe care nu-l abandonează, vai, pentru nimic în lume, ca și măsura timpului care ne-a fost dat… CĂTĂLIN CIOLCA