Pasiunea lucrând pentru Istorie

Aș crede că universitarul Mihai Iacobescu își măsoară vârsta nu în unități de timp, ci în cărțile al căror autor este, știind că numai viața lor i-o sporește pe-a lui. În recentul august a trecut în liniște, cu elegantă înțelegere, peste momentul 75 al trăirii sale.

 

A vrut parcă să ne spună că nu cei care-l cunosc și prețuiesc îi datorează o bună urare, mai degrabă el fiindu-le dator cu încă (și încă) o carte, cu studii, articole, recenzii, medalioane, comentarii și note care să onoreze cuprinsul unor volume academice, pagini de reviste de specialitate, ziare etc. Se face însă ca, acum, pentru bucuroasă lectură, să ni se dăruiască o carte ce nu-i poartă semnătura, dar – apărând sub auspiciile Facultății de Istorie și Geografie a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava – e consacrată integral lui. Gestul – al unei instituții care se respectă – este unul dintre cele mai alese. Volumul (850 de pagini), cu un titlu sugestiv: „CREZUL ISTORIEI. In honorem Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu”, a văzut lumina tiparului la Editura „Junimea” din Iași, coordonatorii lui fiind prof. univ. dr. Ștefan Purici și prof. univ. dr. Dumitru Vitcu. Sunt doar câteva precizări care așază cartea între valorile oricărei biblioteci. Un asemenea sentiment am trăit, joi, 10 octombrie 2013, la întrunirea (de suflete, aș zice) de la Universitatea suceveană, prilejuită – evident, în prezența celui omagiat, protagonistul momentului – de lansarea volumului ce cuprinde, generos, texte mărturisitoare pentru credința, pentru convingerile ce l-au apropiat pe profesorul Iacobescu de o știință care avea să-i solicite, să-i consacre lucrarea minții, verva curiozității și vigoarea unei pasiuni ce au rodit în pagini de carte, în cursuri adresate studenților de la catedra universitară sau în alocuțiuni adresate unui auditoriu divers. Despre remarcabila apariție editorială vor scrie, cu acribie, specialiști în domeniu. Inserate aici, puținele mele gânduri țin îndeosebi de curiozitatea celui care, cu șase ani după 1950, citea într-o culegere cuprinzând creații ale „tinerilor scriitori din regiunea Suceava” un poem de 11 strofe semnat de Mihai Iacobescu. Discursul liric era inspirat de trecerea fălticeneană, ca elev, a lui Mihail Sadoveanu. Versul, bănuiesc, i-a fost doar o ispită pasageră. Din arderea poetică de atunci i-au rămas priceperea, îndemânarea în folosirea puterii sugestive a cuvântului, știința de a închega armonia frazei scrise sau rostite. Cu această zestre, aliată unei memorii de invidiat („instrument” de lucru indispensabil pentru un istoric), a pășit în câmpul, stăpânit de rigori, al științei. Au venit, pe parcurs, mari teme, mari provocări ale istoriei contemporane. Și, îndeosebi, cele privind Bucovina, care – cum remarca M.I. într-un memorabil text introductiv –„întocmai ca și Basarabia, sora ei întru suferință”, „își duce în spate crucea trecutului”. Fire bonomă, părând totdeauna a fi împăcat cu lumea, în privința Bucovinei – din ale cărei aspirații a construit un crez – Mihai Iacobescu nu și-a clintit convingerile (de o certă moralitate), nu a îngăduit ca cineva să i le șubrezească. În sprijinul lui, cu sârguință, a căutat, a cercetat, și-a adus argumente. O atestă cărțile sale „Din istoria Bucovinei (vol. I), 1774 – 1862. De la administrația militară la autonomia provincială”, „30 de zile în «Siberia». Căutând arhivele Bucovinei” (două ediții), cele trei volume academice de sinteză, al căror coautor este („Istoria Românilor” îi găzduiește contribuții de referință privind Bucovina), cursul universitar „Evoluția românilor din Bucovina între anii 1774 – 1918”, colaborările pe teme vizând Bucovina la câteva reviste internaționale, un număr remarcabil de lucrări științifice și intervenții în dezbateri pe idei istorice sau culturale. Multe sunt cele care merită, aici, a fi consemnate. Au făcut-o, cu îndreptățire, semnatarii rândurilor ce acoperă spațiul cărții „Crezul istoriei”. Universitarul a fost și este impresionant de harnic. Știe ce vrea, îi stau la îndemână mijloacele ce pot facilita trecerea proiectului în faptă. Mi-am zis, uneori, că în defavoarea scrisului, a operei științifice profesorul Mihai Iacobescu și-a cheltuit (cuvântu-i nedrept?) prea multă vreme pentru a-și acoperi prin demers personal responsabilități politice, administrative, sociale. Doar Domnia Sa mă poate corecta. Spunându-mi, bunăoară, că a fi cu adevărat om al Cetății, consacrându-te destinului ei, este nu mai puțin important decât a o sluji cu harul scrisului. Încât aș accepta părerea că „Omul mare de la Sasca Mică” (în acest chip „botezându-l”, cu o formulare plastică, istoricul Dumitru Vitcu) nu-și poate reproșa nimic. Îmbrățișându-i un asemenea punct de vedere, îmi reamintesc momente ale lunilor aprige din începuturile ultimului deceniu al secolului trecut. În calitatea pe care o avea, împrejurările îl solicitau constant, îi puneau la grea încercare nervii, stăpânirea de sine. Nu era ușor să limpezești apele, să cucerești normalitatea, așezând-o la locul ei. Trebuia instituită, pe cât posibil, o școală a dialogului în care să fie acceptat respectul. Mihai Iacobescu a izbutit, în apreciabilă măsură, s-o facă. Receptiv, răbdător (cum îi e felul), chibzuit în cântărirea faptelor, a atenuat asperități de diverse feluri, a prevenit nechibzuințe. Toate acestea – și încă multe altele – aparțin, în fond, istoriei recente, sunt istorie. Asupra lor se vor apleca, recuperându-le (pentru a le plasa într-un context general), cronicari de azi și de mâine. Să revin însă la vocația, la îndeletnicirile de căpătâi ale profesorului omagiat acum. Cei care i-au fost studenți sau doctoranzi îl știu bine. Îi cunosc statura intelectuală, înzestrarea didactică. Nu puțini din ceilalți, îndeosebi bucovineni, îi ascultă expozeuri (care, totdeauna, evită abordările savante, în favoarea comunicării agreabile, ușor de receptat), intervenții lămuritoare în cadrul unor întruniri găzduite de Biblioteca „I.G. Sbiera” din Suceava. Opțiunea lor, cea de beneficiari ai faptei de cultură, se întemeiază pe o realitate știută deja: Mihai Iacobescu face parte din categoria celor care au ce spune. Pentru aceasta, ca om al cărții, a ostenit o viață. Cea de până acum. Momentul 75 e doar un prag.