Impresii de lectură

Despre poemele Dagmarei în traducerile Elisabetei Isanos

Al cui este chipul visător din portretul pictorului Petru Moțiu de pe coperta cărții ,,Poemele Dagmarei Traduse din amurg de Elisabeta Isanos /Les poèmes de Dagmar Traduits de l’amourgue par Elisabeta Isanos”, Editura Lucman, București, 2012?
 

Al poetei Magda Isanos, al cărei prenume anagramat se află în titlul volumului? Al Elisabetei Isanos, care își caută mama în tot ce Magda Isanos a iubit? Al Elisabetei Isanos care deschide cartea cu poemul ,,Tata” – ,,Câte nume de străzi și prieteni s-au dus!/Grâul nou își suia din pământuri epava, /El era un copil de prin Țara de Sus, /Un copil de țăran din planeta Suceava.//Zile-ntregi, nopți în șir a tot scris… Însă cui? /Lut în două cu aur și luceferi amari… /N-am pătruns încălțată în vreo frază de-a lui, /Căci se intră desculț în odăile mari” -, un poem cu trimitere limpede la tatăl ei, scriitorul Eusebiu Camilar din Udeștii Sucevei? Pentru Elisabeta pledează, dincolo de calculul anilor, și ,,Înmormântarea mătușii”, și, mai ales, ,,Domnișoara Mierlă”: ,,Ca domnișoara mierlă pe pământ /Mă furișam și m-ascundeam să cânt, /Și rușinoasă și nerușinată, /Scoteam un vers și-l ascundeam în gând”, dar răspunsul exact este imposibil, nici nu contează, până la urmă, așa cum traducătoarea scrie din amurg, Dagmar este o poezie care se scrie în amurg. Cu el, cu amurgul, cititorului i se încredințează încă din titlu o a doua taină. Fermecat (pentru că suntem fermecați) de poemele Dagmarei), el este tentat să le lege vraja de foșnetul lor în amurg, un răstimp al zilei mergând spre noapte și o stare sufletească deosebite, receptate ca atare și în literatura universală, Heine, după el Șt.O. Iosif, Duiliu Zamfirescu, de pildă, și marcând nu o dată memorabile convorbiri duhovnicești, ,,Zece «Convorbiri de amurg» cu Antonie Plămădeală” (Artur Silvestri), ,,Convorbiri în amurg – Chira Iustinian” (Eduard Bogdan), de ex., sub arcada convingerii că: ,,Amurgul este ca o sărbătoare permanentă, o reminiscență a întâlnirii lui Dumnezeu cu Adam. Oricare dintre noi simte în amurg ceva, ca o mângâiere, ca o adiere care plutește în atmosferă, care tulbură, te mișcă, te face mai gânditor, mai înțelept, mai bun”. E un amurg prielnic unor poeme care reînvie amintiri, precum cele deja menționate. Sunt însă și poeme care apropie amurgul de zona crepusculară a iubitorilor de literatură științifico-fantastică prin universul straniu pe care îl dimensionează. Un univers în care ,,Uriaș de încet se întâmplă ceva”, ,,nu vezi creste murind, doar făină de creste”, sau în care totul se petrece accelerat – ,,În fiecare clipă e alt soare /în fiecare seară altă lună…”; ,,E vremea celor care mor de tineri, /eternă tinerețea s-o-ntrețină, /e vremea existenței de o oră /în care toată carnea e lumină” (,,Veșnicie”), în care frumusețea atinge apogeul, absolutul – ,,Niciodată sfârșitul de lume /Nu se pune la începerea verii /Când de dulce sunt leoarcă salcâmii /Și se-ncheagă în aerul serii”, ,,O să fie și rouă, dar cine /E nebun să atingă o perlă?” (,,Gomora în floare”), în care lumea are semnul schimbat, ,,Iarna mângâie numai, însă floarea lovește, /toporașii pe gât sunt suave topoare… /Nu de viscol mă tem, ci mi-e frică de floare” (,,Gingășii” – să ne amintim de ,,Urgia plăpânzilor”…), iar timpul aparține paradoxurilor, ca în ,,Ora” -,,Eu mă-mblânzesc, sălbatică e ora, /Eu vin la timp, dar timpul nu mai vine, /Sosind la vreme am ajuns târziu, /Lumina zilei a fugit de mine”, sau ca în ,,Ninsoare”, cu sentimentul morții împărtășit de întregul univers: ,,Eu cad în cer, zăpada pe pământ”. Când însă amintirea și stranietatea par a schița integral albia curgerii lirice, iat-o pe Dagmar, cu înțelepciunea vârstei mergând spre amurg și cu revolta clamată cu forța tinereții, vorbind despre vremea noastră – ,,E vremea celui crud și mușchiulos, /când sufletul coboară tot mai jos, /între Iisus și-un campion la lupte, /câți l-ar alege astăzi pe Hristos?(,,Vremea lui Baraba”) – și lumea noastră, în care ,,Tresărind cum zvâcnesc crinii în cepe, /tot drepți se țin cu fruntea sus, /omuleți de două sau mai multe parale /așteaptă-n veșnicie o secundă în plus” (,,Oameni în toată firea”), o lume a disparițiilor de ordin moral care îi prevestesc extincția: ,,Infernul e atunci când totul minte” (,,Iadul roșu”), ,,Și groaza este că lipsește groaza” (,,Sfârșitul lumii”). Există aici și un inventar oarecum bacovian, reperele extincției rezidă și în el, ,,Spital”, ,,Sicrie roz”, există imagini care stăruie, care rămân: ,,noi în adormite, viermănoase cetăți /singuri pe verticală, /popor de singurătăți” (,,Singuri pe verticală”). Încununând aceste poeme ale exasperării, se ridică ruga poetei adresată Creatorului de dinainte de creație: ,,Doamne, mai bine ține totul pe loc, /Ține-ți în piept răsuflarea de ape, /Știi tu că toate vor trece prin foc? //Doamne, dă-mi sângele cât este în ploi /Și trupul cât este încă-n merinde, /Dă-mi toate ca lacrima păstrate și noi, /Încă nu marfă ce-n cântare se vinde!” După multele și frumoasele poezii de dragoste ce urmează acestui tablou caustic al contemporaneității, și din care vom cita, emblematică, doar o strofă, ,,Să spun că te iubesc ar fi puțin, /vreau alte vorbe, ele nu prea vin, /toți le-au tocit, nimic n-a mai rămas, /ca lebedele mute ne iubim” (,,Vorbe”), Elisabeta Isanos ne descumpănește din nou, așezând în deschiderea baladei ,,Un trimis în cer” (soră cu acel misterios ,,Cântecul Soarelui”) o altă înțelegere a amurgului într-o tabletă ca un manifest poetic, ,,Despre graiul amurg”, un grai ,,încă nenăscut, precum copilul visat, existent doar în mintea părinților, traducătorii lui în trup”. Este o limbă a gândurilor, uneori viziuni fulgerătoare, pentru care cuvintele sunt ,,capcane”, ,,paratrăsnete”. Cei mai buni conducători ai ei, ,,fulgerații, sunt și traducători din amurg în limba vorbită”. Cu această tabletă, întoarcerea spre titlu, mai exact spre secvența sa secundă, este irepresibilă, ca și recitirea de la început a cărții, cu o atenție nouă pentru cele două versiuni ale poemelor, în limba română și în limba franceză. Subtitlul, ,,Sonete imperfecte și alte încercări /Sonnets et d’autres poèmes perfectibles” sugerează diferențe, genul de diferență dintre ,,imperfect” și ,,perfectibil” pe de o parte, iar pe de alta, cea dintre română și franceză, pentru care am să citez mărturisirea unei poete, Dana Shishmanian, care, scriind în franceză, spune că preferă, ,,ca întotdeauna când e vorba de comparație, româna aspră și gingașă totodată, colorată și plastică, purtătoare de umbre și lumini, de unghiuri și de perspective întrevăzute, francezei ce se derulează ca într-un unic plan reflectat”. De aici și sentimentul lectorului ambelor versiuni că traducerea poemelor Dagmarei din amurg în franceză oferă ferestre, raze de lumină pentru mai misterioasa traducere în română, precum și acela, puternic, pentru amândouă, că diferențele dintre ele și imperfecțiunile sub aspectul formal al sonetului sunt un plus pentru sugestia intraductibilului din graiul amurg. Pentru că în funcție de ceea ce spune, poezia este și ceea ce nu spune. Or poemele Dagmarei în traducerile poetei aparte care este Elisabeta Isanos sunt poezie și iarăși poezie. Poezie.

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: