Un om de pe altă planetă…

Încep o dimineață de lucru ca oricare alta, cu foșnetul paginilor de carte peste care se abate larma străzii, conturată de tihna orașului de provincie. Viața e frumoasă la Rădăuți – gândesc eu, doar o spun adesea cei care se întorc de peste hotare. Iar tu dacă nu ieși ani de zile din rutină nu ai cum să înțelegi asta.

 

Vii pe aceeași stradă, pleci pe aceeași stradă și de la o vreme te apucă lehamitea. Vrei altceva. Doar când îi asculți pe alții, năpăstuiți de traiul în lume, stai și socoți că mai bine este să te mulțumești cu ceea ce ai. Numai timpul te biciuiește nemilos, Doamne, îți spui, zece ani par cât o clipă! Un bărbat cu ochelari fumurii, mic de statură, îmi apare în față fluturând un bilețel. „Carevasăzică unde este camera șapte?”, mă întreabă omul. „Dar pe cine căutați?”, răspund eu. Bărbatul îmi spune numele, iar eu îi arăt că trebuie să meargă în cealaltă latură a patrulaterului. „Hm, acolo unde a fost Sfatul Popular!”, exclamă omul. „Ați prins acea perioadă?”, îl cercetez eu. „Păi, sunt în Rădăuți din 1950”. „Dumneavoastră ați prins-o?”, mă întreabă el. Zâmbesc. (Eu atunci nici nu eram pe lume). Ce este ciudat e că vizitatorul pare să nu aibă nicio problemă cu timpul, aproape că mă șochează dexteritatea cu care jonglează cu deceniile. „Dar aici ce este?”, se arată interesat omul, căzut ca de pe altă planetă, privind holul de jos în sus cu încetinitorul. „Aici e biblioteca.” „Aaaaaaaaaa, aia care era pe colț”. „A, da, acolo unde este Muzeul”, completez eu, cunoscând istoria instituțiilor de cultură locale. (Bineînțeles, se referă la perioada anilor 1960.) „Dar câți ani aveți dumneavoastră?”, insist eu. „Păi am 80 de ani”, răspunde musafirul. „Și de când nu ați mai fost pe aici?” „Hm, am fost demult, numai că nu era așa modern”, răspunde bătând cu piciorul în parchet. Îmi dă sentimentul că s-a trezit dintr-un vis care a durat vreo 60 de ani. Sunt gata să-l întreb dacă știe în ce an suntem dar o las baltă. „Citiți ziarele locale?”, mă arăt eu curioasă. „Nu le citesc, dar mai cade din când în când câte unul prin poartă. Acum mă grăbesc”, adaugă și se răsucește pe călcâie ca un tânăr de treizeci de ani. Privesc uluită cum se îndepărtează, realizând că pe lângă mine a mai trecut o pagină de istorie, unul dintre acei oameni pe care noi nu punem preț pentru ceea ce știu despre istoria locului, bătrânii care înmagazinează în inimile lor taine care ne-ar fi de folos. Ieri sau demult au aceeași valoare. Când ai 20 de ani crezi că vei trăi o mie. Vine un timp când scapi controlul propriei vieți. Trebuie neapărat să te împaci cu asta. O mie de ani cât o zi…