Un debut atipic

Marian Călinescu debutează cu romanul botezat surprinzător „Pământul care fură” (Editura ArhipArt, Sibiu, 2012), asumându-și cu mult curaj mai multe riscuri. În primul rând, el contrazice prin fapta sa opinii adeseori auzite despre necesara maturizare deplină a unui veritabil romancier.

 

Deîndată ne vin în minte măcar trei dintre marii prozatori români care au început cu nuvele și povestiri: Sadoveanu, Rebreanu și Preda. Scrisese, primul din enumerare, și un roman, „Șoimii”, despre care nici scriitorul însuși n-a avut o părere prea bună, de vreme ce, peste cinzeci de ani, a resimțit nevoia să revină asupra lui, transformându-l în altceva nu departe de capodoperele sale. În al doilea rând este vorba despre apropierea în ceea ce privește problematica și stilul cărții de față de acelea specifice amintirilor a căror retrăire pare și ea hărăzită anilor mai târzii. Și, în sfârșit, al treilea risc, acela de a încerca să mai scrii ceva despre sat într-o vreme în care tema pare de-mult epuizată. Este interesant de văzut cum reușește tânărul prozator Marian Călinescu să răspundă acestor provocări. După lectura amplei narațiuni, ești în mare măsură convins că soluțiile au fost găsite. Timpul acumulării experienței necesare este dens, maturizarea producându-se rapid, puternic marcată de tragicul existențial, iar faptele ai impresia că se petrec mai mult în prezent (acesta e și timpul verbal la care face autorul frecvent apel). Venit de la Iași, unde urma cursurile universitare, personajul narator, fiul căruia îi murise tatăl, confruntat cu lipsurile de acasă, e nevoit să fure lemne din pădure, cum o mai făcuse și cu părintele său pe când acesta era în viață: „Băiatul se teme de amenzi, ar fi ultimul lucru de care are nevoie. Speră să se întoarcă repede cu lemnele. E departe însă de îndemânarea părintelui său. Îi ia minute întregi să dea calul jos de la căruță, urcă cu greu pe drumul de munte, admiră la nesfârșit, cu ochii înlăcrimați, obosiți de nopțile de lectură, priveliștile frumoase pe care le descoperă a mia oară. Se decide în final să doboare un arbore, se răzgândește, ezită, derulează scenarii, apoi, când se apucă totuși de treabă, e la un pas să fac praf motofierestrăul. – Of, tată… Unde ești, tată?…” Cât privește tema, deîndată îți atrag atenția elementele de noutate. Multe elemente sunt în continuare specifice satului tradițional (familia patriarhală a bunicului, unele obiceiuri, dorința de a avea pământ, natura unor conflicte între săteni ș.a.), aspectele noi, adeseori tulburi și neliniștitoare, își fac simțită prezența. Mulți săteni sunt și altceva decât țărani. Tatăl povestitorului este ceferist pe vremea când „statul român era o mamă cu milioane de țâțe, mustind de lapte, pe care le căutau cu gurile lacome toți fiii României. Ascunse în buzunarele salopetelor, în sân sau în chiloți, ieșeau discret pe porțile fabricilor, uzinelor și întreprinderilor, piese, motorașe, chei, papuci și haine, genți și covorașe, lustre și abajururi, uneori bani, căci egalitatea șanselor însemna pe vremea aceea pentru tineretul muncitor, egalitatea șanselor de a fura pentru a trăi. Și tata aducea acasă, la sfârșitul fiecărei ture, o scândură, un sac de porumb, o canistră cu ulei sau cine știe ce mai putea scoate de prin vagoanele trenului a cărui coadă o veghease”. Acesta e un fel de a fi bine pus la punct în anii „proprietății comune”, cu alte forme de manifestare, mai sofisticate în anii din urmă, ai proprietății individuale „garantate prin lege”. Dar ce anume justifică titlul romanului? Ei bine, și pământul fură, mai ales în două feluri: fură viața oamenilor adeseori înainte de vreme și tot el e acela care te copleșește cu vraja lui, parcă rupând o parte din tine înainte de a te lua cu totul. Numeroase sunt în narațiune scenele în care omul și pământul își împletesc destinul. Poiana în care vărează animalele familiei e un adevărat Eden, părăginit după moartea părintelui, drumurile până la stână și la pădure, urcate cu calul, sunt de-a dreptul o Golgotă. Când băiatului, rămas după moartea tatălui stăpân peste pământurile ce-i aparținuseră, i se propune să le vândă, acesta va refuza oferta, resimțind indisolubilă legătura cu spațiul împlinirii sale omenești. Predominantă este în roman viziunea realistă, dar sunt și destule concesii făcute stilului naiv-subiectiv. În descrieri apar frecvent diminutivele: văcuțele, căluțul, cățelul, bordeiașul, mămăliguța, mielușeii, poienița, floricelele. Ar fi de semnalat și alte aspecte mai puțin reușite. Astfel, deși scriitorul dovedește adeseori o deosebită capacitate de a surprinde amănuntul semnificativ, sunt și numeroase altele care ar fi putut să lipsească. Unele din pasajele care conțin „meditații” de tot felul sunt o filosofie de jurnal adolescentin, fără profunzime. Uneori apar referiri contradictorii la diferite personaje. Pe aceeași pagină (113), referirea la tată nu prea lămurește relațiile dintre părinte și copil: „Tata se lăuda cu băiatul lui cel cuminte” și, ceva mai încolo: „Tata mă privea puțin dezgustat, apoi încruntat și în fine termina cu un zâmbet compătimitor plin de dragoste părintească”. Uneori nici cuvintele nu sunt combinate prea fericit: „vântul puternic și dezinhibat ca o divă”; „o extindere neobișnuită a sintagmei de om cu scaun la cap: cel care servise un scaun la cap”. Ce-or fi vrând să spună împerecheri de cuvinte și enunțuri ca: „petrecere deșuetă”, „galbenul și roșul sunt trendy în acest început de octombrie” ș.a.? Care o fi genul gramatical al substantivului viespe? Din exemplul următor reiese nefirescul: „ei [viespii] au ieșit furioși”. Filosofia vieții e și ea adeseori suferindă. Un exemplu: „A răbda și a iubi în manieră așezată și sinceră pe celălalt este apanajul oamenilor cultivați, care își înfrânează repulsia naturală. Bunicii mei însă, oameni de la țară, nu au știut niciodată noțiunea de autocontrol.” (p. 18) Ar mai fi și altele de contabilizat, dar nu cred că e cazul să continui cu asemenea „răutăți” care ar putea da impresia exprimării unor rețineri față de un debut în primul rând promițător al unui tânăr prozator cu o capacitate incontestabilă de a reda esența raporturilor dintre el și lumea care l-a modelat, glasul naturii, psihologia atât de diferită a personajelor, între care mai ales aceea a propriului eu, căruia îi închină în „epilog” un adevărat, emoționant poem, vorbind ca despre un altul, poate chiar unul dintre noi, cititorii.