Muzici de primăvară la 65 de ani

Prezență (prea) discretă în lumea literară a Sucevei, Maria-Elena Cușnir a scris cîteva cărți de poezie antologate într-o selecție de autor în volumul Dincolo de oglindă și un jurnal intim publicat într-o serie care începe cu Dialog cu umbra mea (2010) și continuă, acum, cu Eu și umbra mea (Editura Opera Magna, 2012), cărți numite de autoarea însăși “imaginea eului meu”.

 

Expresie a unei sensibilități apăsat (neo)romantice, jurnalul intim din Eu și umbra mea, datat 13 mai 2010 – 15 septembrie 2011 e un text crud, ca o operație pe cord deschis, fără anestezie, cu bisturiul “de amăgit capcanele vieții”, mînuit fără milă. În fond, jurnalul restituie imaginea femeii la 65 de ani și, deopotrivă, a “umbrei” acesteia, care spun povestea primăverii în melancolia repetatelor amurguri la Vîrful Dealului – locul de identificare a ființei, avînd valoarea unui topos – și a plimbărilor pe străzile Sucevei, în notații, adesea, seci, proiective (“Sărut umbra celor dinaintea mea. Rădăcinile nu se pot uita. E trist în amurg. Criza a lovit dureros lumea celor mulți. Decepții. Dezgust”, scrie prozatoarea la 29 mai 2010), dar și în ample descrieri ale lăuntrului, introspective pentru că, iată, jurnalul Mariei-Elena Cușnir se scrie cu ochiul și cu sufletul: “Plouă mărunt. A fost o primăvară ploioasă și rece. Pe placul meu. Nu-mi plac căldurile. Nici frigul nu-mi priește. Bătrînețea! Cea umilitoare. Lupt cu imoralitatea care te condamnă morții. Lupt cu acest adversar nevăzut nu pentru că vreau să mai trăiesc, ci pentru că în fiecare zi îmi construiesc o nouă realitate. Rînd pe rînd s-au suprimat percepții, simțuri, reprezentări ale verticalității de odinioară. Ochiul și sufletul au rămas. Ochiul surprinde aceeași lumină, același spectacol diurn, bucuria sufletească a rămas aceeași cînd privesc un vitraliu de catedrală sau un tablou de Klimt sau cînd acordurile muzicii lui Paganini sau Wagner se revarsă dîndu-mi de fiecare dată un suflet nou”. Jurnalul intim al Mariei-Elena Cușnir este, într-un anume fel, atipic, iese din canoanele speciei pentru că el nu cuprinde atît relatarea unui conflict interior ori al interiorității cu preajma – “conflictul interior te obosește pînă la înjosire”, scrie autoarea jurnalului -, cît, mai ales, felul împăcării cu sine, în orizontul speranței de a depăși “mărginirea propriei existențe” apăsate de pericolul înstrăinării, al pierderii rădăcinilor și al surpării în mecanica dezabuzării de fiecare zi; astfel, jurnalul intim e punctul de sprijin și regula lui e una singură (“consistența vieții e dată de consistența fiecărei clipe trăite”), într-un model de expansiune a ființei în densitatea vieții spre singura țintă care e spațiul amplu al libertății interioare, al timpului interior – o lume plăsmuită chiar pe măsură ce ea se scrie sau, mai exact, se lasă scrisă. De la înființarea sa în literatura română, de la începutul secolului XIX, cu C.A. Rosetti (Jurnalul meu) adică, jurnalul a mărturisit mereu, indiferent de statura autorului, de la Petre Ispirescu, Hasdeu, Timotei Cipariu, Titu Maiorescu, la Radu Petrescu, Tudor Țopa, Costache Olăreanu, Alexandru George ori Petre Stoica, rostul comunicării, al dialogului nu cu vorbe, ci cu sufletul; pe urma acestei vaste tradiții, Maria-Elena Cușnir trece, și ea, prin suferința de a trăi într-un univers de vorbe (și nu unul de idei), caută, și ea, alternativa artei și naturii, ca un refugiu din fața umilințelor de tot felul, a minciunii și cotidianului negru: “Sunt clipe cînd te simți bine. Mă feresc de termenul fericit. Nu sunt clipe obișnuite, ci încărcate de emoție. Nu credeam că poți trăi după tresăririle naturii. De ce o zi însorită îți strecoară o stare de bine în suflet? Doar o pagină bine scrisă, un anumit tablou mă fac să vibrez astfel. Rareori senzația de bucurie se transmite de la cei din preajma ta. Excepțiile întăresc regula. Viața te pune la încercări zilnice. Resurse nu poți găsi decît în tine. O zi mohorîtă și întunecată poate deveni una luminoasă dacă știi să-i risipești norii și ploaia”. Ceea ce personalizează jurnalul Mariei-Elena Cușnir, în evoluția de azi a speciei, este, cu vorba lui Gala Galaction, rechemarea naturii într-o proză care, de la E. Lovinescu încoace, nu încetează să-și reclame condiția de “poezie epică urbană”: mirosul esențial al pădurii de la Vîrful Dealului, “la 14 km de Solca”, de unde se văd și, mai ales, se simt obcinile Bucovinei – tărîm de basm (“Vastă, cu brațele mereu deschise, doritoare parcă să mă cuprindă, pădurea de la Vîrful Dealului e înecată într-o ceață de aur”; “Pădurea de la Vîrful Dealului e încă sub semnul vrăjii”; “Apariția din desișul pădurii a unui pui de căprioară mi s-a părut desprinsă din basm”), spațiu securizant, protector (“Am convingerea că frumusețea naturii te ocrotește. Aici devii nepăsător față de lume. Durerea se preschimbă în melancolie și apoi în resemnare. Freamătul pădurilor de brad scăldate de razele soarelui se strecoară în suflet, contopindu-se cu simțămîntul adînc al propriei personalități ca și cum viața ta a început aici și se sfîrșește tot aici. Cele mai liniștitoare speranțe se revarsă încet și te cuprind”), unde nimic nu se vinde și nimic nu se cumpără (“În pădurea de la Vîrful Dealului nu se vinde nici aerul, nici liniștea, nici pacea sufletească”). În pădurea Strigoaia de la Vîrful Dealului se petrece ritualul recuperării sinelui mai profund, într-o “lumină înflăcărată”, restituind vitalitatea pierdută – unde altundeva? – în ceea ce se numește viața la oraș: „Viața la oraș a devenit o corvoadă, îți sfidează existența, te aruncă într-o prăpastie fără fund. Strada a devenit spațiul haosului și al furiei, trecătorii sunt tot mai grăbiți, întunecați la chip. În ultimii ani, românii au devenit tot mai blazați”. Deși caută pe străzile Sucevei, în plimbări pînă la șoseaua care duce la mirobolantul Fălticeni, semnele de dincolo, de la Vîrful Dealului (“Miroase a scoarță umedă, chiar dacă străbat străzile Sucevei. Frunzele căzute, ude de ploaie și călcate de pașii trecătorilor degajă mireasma copacilor”), personajul-narator nu regăsește în “pulsul urbei”, totuși, fărîma de timp, vremea ființei care caută o altă valoare, locul unde timpul curge altfel, spectacolul toamnei și visarea, parfumul de copil inocent al zăpezii; i se oferă, în schimb, sunetul clopotelor care “insuflă un imbold spre viață” și mirosul rufelor uscate afară: pour les connaisseurs (căci: de ce ar fi mai “cool” gustul coniacului Courvoisier decît mirosul rufelor uscate afară, pe o frînghie, în curtea unei case din Suceava sau din Maramureș?): “În nări îmi urcă mirosul rufelor uscate afară. Acasă, în Maramureș, la Vișeul de Sus, în copilărie totul era altfel. Rufele se spălau în ciubere cu cenușă și săpun făcut în casă din resturi. Erau uscate pe sîrmele din gangul lung. Nu erau substanțe aromizatoare, dar cînd le strîngeai simțeai acel parfum curat, inconfundabil. Iarna înghețau și mi se părea că au miros de levănțică. Acum le înghesuim în mașina de spălat, punem pastile de Ariel, le uscăm tot în mașină. Țesătura nu mai pare catifelată la atingere. Ciudat, cum peste decenii revin cu intensitate atîtea provocări din copilărie și adolescență. Lumina pune stăpînire peste oraș. Vălul ei se lasă peste bulevarde, clădiri”. Jurnalul nu e în afara istoriei, a epocii care, în textul Mariei-Elena Cușnir, nu intră precum elefantul în magazinul cu obiecte de cristal, dar, chiar dacă la intervale permise de o sensibilitate rănită, lasă urmele macabrului spectacol cotidian; o lume într-o tragică fanfaronadă, înveninată de criza economică, oferind, zilnic, cu generozitate, tot felul de spectacole grotești ale supraviețuirii (scenele cu îmbrînceala de la magazinele second hand sînt antologice), cu numărul depresivilor în creștere și cu povestea tristă a celor ce se vestejesc “într-un colț de lume”, înregistrînd, impasibilă, creșterea criminalității și pierderea sentimentului patriotic, în îngustime și mediocritate. În orizontul acestor notații se profilează personajele cărții, unele generice – omul în tranziție, pensionarii, protestatarii de “la Cotroceni”, copiii, o pereche în parc, omul șiret și cel cu sufletul deschis “asemenea unei zile însorite de toamnă”, adolescenții -, altele, personalizate, realizare cu un real talent de portretist: părinții, Lucia, “o Vitoria Lipan” ori T.I., “Doamna”, de pildă: “Veșnic dreaptă, subțire, înaltă, cu ochii albaștri, limpezi, privire pătrunzătoare, părul alb cîrlionțat. Mersul ei a rămas același de-a lungul timpului, asemenea unei curgeri liniștite. E impresionantă și pentru demnitatea cu care înfruntă o suferință cu care luptă de ani buni. S-a ferit toată viața să rănească sufletește pe cineva. Știe cînd să tacă. M-a copleșit înțelepciunea «Doamnei», nu cea de acum, căci, pe măsură ce străbatem traseul nostru existențial devenim tot mai înțelepți. Dintotdeauna a știut că pentru a fi fericit nu trebuie să fii bogat. Sunt convinsă că e răvășită zilnic de disperările vîrstei, dar și le pitește bine după un blînd surîs”. Aproape treizeci de poeme completează, în alt registru, trăirile din jurnalul intim; în fond, versurile, cu titlul Depărtările visului, adăugate la finalul radiografiei crude din Eu și umbra mea, dau seama despre același portret interior al femeii la 65 de ani, în amurgul “toamnei mele”; astfel: “Ca de fiecare dată/ Primăvara a venit cu ape limpezi/ Imaculată – alunecă peste umerii tăcerii./ Răsfrîngere de abur…/ Ochii ei transparenți au căpătat culorile sorilor/ Timpul castanilor rupe tăcerea/ Nevăzut, ecoul aleargă sus de tot în văzduh/ Rămase la pîndă, rîndunelele/ Se-nvîrt în jurul statuilor./ Sălbatică legănare!/ În pustietatea lacrimilor/ Ghioceii au căpătat chipul visărilor/ Între frunze de forma inimii/ Timpul meu s-a ramificat pentru/ A șaizeci și cincea oară/ Pe cerul trandafiriu” (Muzici de primăvară la 65 de ani).