Procesul

În cursul zilei de ieri, la mai bine de un an de la ceea ce atât instanța, cât și opinia publică numește „atacurile de la 22 iulie”, de la Oslo și Utoeya, soldate cu 77 de morți, autorul lor, Anders Behring Breivik, urma să primească o pedeapsă. Iar până chiar înaintea deciziei, opiniile dacă Breivik ar fi smintit sau nu rămâneau împărțite. Dintre cei care îl testaseră, unii îl creditau a fi sănătos la cap, alții nu. Până și el, ucigaș cu premeditare, terorist cu sânge rece care, în această calitate, s-a înscris deja în istorie, își dorea ca actul său să nu fie pus pe seama smintirii, așa încât sensul acestuia (protestatar…) să capete validitate publică și chiar perenitate!

 

Deși până la sfârșitul zilei urma să aflu verdictul, aș fi preferat să nu-l știu sau aș fi preferat să aud că Breivik a fost dus la balamuc (deși stabilimentele moderne pentru tot felul de rătăciți, chiar și ucigași, nu prea mai au legătură cu un astfel de termen), tocmai pentru a nu căpăta nici această ultimă satisfacție. Dar și fiindcă în tratatele de specialitate profiluri ca al său se regăsesc clar, dar și fiindcă oamenii care au privit consternați tragedia pe care a provocat-o, „normali”, nu-i sunt asemenea. Acesta, din urmă, ar fi și motiv cu greutate ca un proces să continue într-un fel, întru limpezirea, pe cât posibil, a stării de fapt care a generat o astfel de reacție extremă. În fond, simplificând la minim situația, un Breivik n-a priceput că lumea se schimbă și, în nebunia lui, a vrut s-o oprească din mers. Dar ar fi posibil ca lumea aceasta să se explice fiecăruia în parte, până la înțelegere și asumare? Aici e mult mai dificil de dat un verdict.