În Roma, la San Pietro

Imaginea Pieței San Pietro este probabil cea mai veche a unui spațiu de peste hotare cu care vin din copilărie. Era fixată pe o ilustrată puțin mai groasă și mai mare decât cele obișnuite, iar culoarea unică, sepia, și patina vechimii îi dădeau un aer misterios, care mă ținea captivă lungi răstimpuri, uneori cât lectura unui capitol de carte. Reprezenta o moștenire paternă, ca și dragostea pentru italiană, obiect de studiu la Liceul ,,Gr. Ghica V.V.” din Dorohoi, când tata era elev acolo, în anii războiului.

 

Dar deși a fost însoțită încă de la început de o sumară lecție de geografie, piața trăia desprinsă de pământul de pe care veniseră italienii la care stătuse în gazdă la Dorohoi, cum supraterestre erau Locurile Sfinte, chiar dacă atâția dintre colegii mei evrei din școala primară începuseră să emigreze spre zona lor. Marile construcții ale vârstei mici sunt inexpugnabile. Ele coexistă cu realitatea de mai târziu și de aceea, apropiindu-mă de colonadă, am avut un soi de nesiguranță sau mai curând o senzație de dedublare, înaintam în două lumi, una eternă și alta, deși durabilă, marcată puternic de însemnele zilei, ale orei. Dar nu era vorba numai de Piața San Pietro, ci de Roma întreagă, aceasta, a cărei piatră o puteam atinge, a cărei apă o puteam bea și a cărei aromă o puteam inspira, susținând-o pe vârfurile ei – creștetul pinilor și al platanilor, coroana Colosseumului, ochiul Panteonului, crucea care înalță obeliscul din Piazza del Popolo – pe cealaltă, zidită din materia inefabilă a imaginației, a visului. Totul era vechi, știut acolo, deasupra, într-o solitudine dulce, totul nou, de descoperit aici, integrându-ne fabuloasei mulțimi care repeta cu extraordinară densitate umană conturul elipsoidal al Pieței San Pietro. Înaintam în volute, parcurgând astfel, de fapt, de mai multe ori distanța până la intrarea în bazilică, umăr lângă umăr, cu mici nuclee realizate de înrudiri, prietenii, simpatii. Al nostru număra cinci persoane, arheologul Valentina Veselovschi Bușilă și sora ei, Mira Grecu, doctorița Doina Sin, Niadi și cu mine, suportând în ritmuri diferite neodihna și setea de a revedea și vedea totul a Valentinei Bușilă, dar bucurându-ne în egală, mare, măsură de norocul de a o avea cu noi, cunoscător avizat al orașului și entuziast povestitor și interpret al Romei. Privit de aici, din zona colonadei, cel mai mic stat din lume, Vaticanul, te copleșește cu sentimentul grandorii. Totul este uriaș și măreț, coloanele lui Bernini, piața, obeliscul, sfinții Petru și Pavel, bazilica. Există și cifrele care susțin sentimentul, Piața San Pietro, de pildă, are 273 m lungime și 226 m lățime, cele 284 de coloane, înalte de câte 15 m, sunt supraînălțate de cei 140 de sfinți de câte 3,10 m care le încununează, obeliscul din centru are 25,31 m, la care se adaugă și soclul de 8,25 m, iar sfinții Petru și Pavel, primul creația venețianului Giuseppe de Fabris, iar cel de-al doilea, a lui Adamo Tadolini, din Bologna, câte opt metri. Nemaivorbind de bazilica însăși, considerată cel mai mare locaș sacru al creștinătății. Dar ele, cifrele, dimensiunile, susținându-le, dau întâietate impresiilor. Or, cum să povestești (dar poți să povestești?), că simțământul urieșescului coexistă cu certitudinea că te privește, că este pentru tine, că tu, cât Mărunțica lui Andersen, ghemuită la baza unei coloane, ca să-ți tragi sufletul, să-ți ridici privirile încercând să îi deslușești vârful, sfântul din vârf, îi hrănești elanul spre cer? Apoi, fiecare pas printre coloane, de-a lungul colonadei preschimbă uluitor imaginile, piața e mereu alta, este ca și cum ai merge pe o turnantă, într-un peisaj și el în necontenită mișcare. Fiindcă nici coloanele nu par neclintite, sub ochii noștri sunt când câte patru pe un rând, când una singură, una după alta. Nu este însă un efect trompe-l´oeil, ci dovada genialității lui Bernini, dar mai ales uluitoarea capacitate a arhitecturii sale, ca orice excelență a unei opere omenești, de a se adresa simfonic ochilor, sufletului nostru. Dacă pentru catolic, pentru pelerin drumul spre bazilică este în permanență plin, dens, nici pentru turistul obișnuit, oricât de lentă, înaintarea spre edificiul ei grandios nu cunoaște clipe goale. Noi încercăm și reușim să deslușim ceea ce Valentina Bușilă vede clar: templul etrusc de pe Gianicolo în care zeul Vatican prezicea viitorul, circul lui Nero, cimitirul păgân, bazilica împăratului Constantin cel Mare, cu mormântul Sf. Apostol Petru la rădăcină. Capul dat pe spate încearcă să ajungă în creștetul obeliscului tăiat într-un singur bloc de granit roșu și adus din Egipt în anul 40, la sfera de bronz din care crește crucea, sferă în care credincioșii au închipuit multă vreme, odihnindu-se, rămășițele pământești ale Sf. Petru și unde papa Sixt V a pus fragmente din crucea Răstignirii. Umbra obeliscului ne arată miezul zilei pe discul de marmură din pavimentul pieței, dar mai curând curgerea pe verticală a apei din cele două fântâni construite de o parte și de alta a obeliscului măsoară pentru ceasul nostru interior șiragul viu al clipelor. Și iată-ne, binecuvântate de Sf. Pavel, trecând pragul porții din dreapta, străjuită de membri ai gărzii elvețiene. Oare aceasta va fi fiind Porta Santa cu mesajul evanghelistului Ioan, ,,Eu sunt ușa: de va intra cineva prin mine, se va mântui”? ,,Pietà” de Michelangelo, răscolitoarea lucrare a sculptorului la nici 25 de ani împliniți, este primul dar pe care ni-l face lăuntrul bazilicii. Are o luminozitate delicată dincolo de geamul care o ocrotește de asasinii artei din toate timpurile, ca și în memoria mea în care o descopăr împreună cu un sonet, pentru că da, eu l-am cunoscut pe Michelangelo, în original, întâi ca poet. Ni s-ar arăta altfel într-un muzeu?, mă întreb în mulțimea în care, umăr lângă umăr, alcătuim (sute? mii?), vie, crucea latină pe care o desenează construcția bazilicii. Maica, mai copilă decât Fiul, ar vrea poate să-l smulgă durerii și timpului care trece, dar el îi alunecă din brațe, dus de destinul său. Nu, sigur că nu, capodopera ar compune aceeași muzică pe claviatura sufletului nostru și undeva, în deșert, ori pe o banchiză, doar că aici, în bazilică, are parte de o acustică ideală, pietatea, sentiment atât de complex, este exprimat și insuflat la intensitatea sa maximă în acest spațiu unicat al creștinătății. Poate că aș dori un minut în plus în apropierea ei, nu cred că ne vom mai întâlni, dar valul uman căruia îi aparținem ne poartă mai departe la făptura de bronz a Sfântului Petru, așa cum l-a văzut în secolul XIII Arnolfo di Cambio. Apariție și mai întunecată după marmura alburie a lucrării lui Michelangelo, ea îmi amintește de Madona Neagră de la Bazilica Minor din Cacica, nu numai prin culoare, ci și pentru devoțiunea, credința în minuni pe care le trezește în cei care se închină înaintea ei. Oare cum ar trăi artistul sfiala și nădejdea cu care pelerinii mângâie și sărută piciorul sfântului, care de mult nu mai e al său, ci al lor? Mormântul Sf. Petru este sub altarul destinat suveranului pontif, pe care aș vrea să-l cuprind și de la distanță, însă, doar o celulă în trupul mulțimii de vizitatori, nu am cum, cel puțin imediat, pentru că este august, luna în care omenirea ajunge la Roma și la Vatican, ca o maree cât de cât controlată de traseele spre și în interiorul celebrelor sale edificii, însă de nestăpânit în forța cu care le acoperă. Dar și apropierea, și depărtarea sunt termeni relativi în Bazilica San Pietro, totul fiind aici, deopotrivă, și depărtat, și apropiat. Precum cupola lui Michelangelo, cu o deschidere de 42 m, deliberat (cu 1,4 m) sub cea a ,,templului tuturor zeilor”, Panteonul, pe care însă îl depășește cu mult în înălțime, sau ca baldachinul de sub ea, ale cărui coloane spiralate din bronz, de câte 29 m, cât bisericile cu turle ctitorite de Ștefan cel Mare, urcă tumultuos spre cupolă. Bronzul lor a fost scos de pe acoperișul pronaosului Panteonului de Papa Urban VIII, născut Barberini, iscând zicerea că Barberini a făcut ceea ce nici măcar barbarii nu ar face. Dar câte monumente nu au fost plămădite și replămădite de-a lungul istoriei din alte monumente, uneori atentându-se la carnea, alteori chiar la sufletul lor, îmi spun, gândindu-mă la Sf. Sofia, o altă creație impresionantă a lui Constantin cel Mare și a creștinătății. Apoi, pentru că fiecare caută într-un astfel de locaș un punct în care se simte renăscând, reîntinerind, revigorat – cum îmi povestea prietena mea Jeanne Michelbech, conducându-mă prin Catedrala de la Metz – , am trăit secunda binefăcătoare lângă statuia Sfintei Veronica, secundă ca o pânză răcoritoare peste ochii atât de încercați de prea mult și prea frumos. La ieșire, ne-am bucurat toate cinci, cinci împreună cu mii, de binecuvântarea Sfântului Petru, savurând și ambiguitatea anunțului de pe ecranul din dreptul soclului său: ,,Audiența generală de miercuri, 10 august, se va ține la ora 10,30, la Castelul Gandolfo”. Apoi am coborât în încăperea de lângă punctul de prim ajutor, de la demisol, ca să încercăm să obținem bilete la Muzeele Vaticanului pentru una din zilele următoare, visând deja la o altă splendoare a Romei, Capela Sixtină. La numai câteva ore mai târziu, și o noapte în plus, de pe terasa Castelului Sant´Angelo, am căutat bazilica în peisajul orașului. Însă când am găsit-o, nu am mai știut dacă era cea aievea sau construcția copilăriei ridicată de imaginație pe o ilustrată de carton, ca pe mormântul unei vârste. Atunci, la Roma, în curgerea enigmatică a coroanelor de pini pe cerul albastru, coroane care duceau cu ele turle și sfinți, nu a contat. Iar acum, cu atât mai puțin.