,,Încă, încă…”

O viață – cât și când a putut –, Toader Hrib, coborâtor dintr-o familie, cum zice el, de ,,oameni curioși”, a umblat ,,pe urmele cele vechi”. În casele oamenilor, în tainele pământului, în așezări din multe orizonturi.

 

Îi citeam fața luminată de o bucurie cuminte. Cu câteva zile în urmă, nouă decenii încheiaseră un nou inel în acest înțelept arbore de la Arbore. Și fusese ,,mare serbare” în ograda Cronicarului… Toader Hrib retrăiește clipele acelea. Florile de iasomie, și cele de grădină, și cele de câmp, aduse de săteni și rămase în preajma sa, îi urmăreau mișcarea – aproape aceeași, de când o știu – prin fața obiectelor ce se numesc istorie, cunoaștere, dreptul la nemoarte. Îl urmăreau și în momentele când îl găsisem povestind despre cele din muzeul său unui arborean de 82 de ani, din cealaltă parte a satului. – A venit la mine, iată, un om tare bătrân… Ne-a întâmpinat cu aceste vorbe, parcă lăsând să credem că el, de 90 de ani, e mai tânăr. I-am și spus, de aceea : – Vă simțiți bine ? Sănătos ? – Încă, încă… A urmat – cum necontenit se petrece în această casă – întoarcerea în timp. Într-o viață trăită în neodihnă, pe care bărbatul acesta ,,a pus-o, toată, pe hârtie” pentru a se ști, pentru a o înțelege în trecerea ei prin întâmplările unui veac. Ca și istoria unor sate, școli și a încă treisprezece familii. Scrisul său a acoperit mii de pagini. O parte a trecut în destinul unei cărți. Să dureze peste vremi, să domnească peste cele câte au fost și vor fi la Arbore. – Zilnic, notez. Evenimente mai de seamă din muzeu, din țară, din lume… Privirile sale cuprind apoi ograda – și ea un muzeu ieșit în întâmpinarea oamenilor –, trec peste scrisori și articole de ziar, peste imagini. Nu-mi par obosite – cred că deslușesc totul, dincolo și dincoace de lucruri și culori –, dar în suflet mă înnegurează mărturisirea rostită în treacăt, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, pe când spunea ce i-a plăcut mai mult să facă : ,,Silesc o jumătate de ochi și scriu zilnic”. Pagina albă îi reține cuvântul curat ca fântânile satului pe care le-a vrut totdeauna în preajma setei, pentru ca apa să limpezească trupul omului. Toader Hrib aparține, pentru vecie, muzeului său. Ființa lui, ca o flacără albă, învăluie unelte de piatră, mărturii dacice și romane, ceramică, tablouri și cărți vechi, multe altele care i-au părut a spune, adevărat, ceva despre viața și lucrarea celor din glia strămoșească. Îi ascultam gândul înțelept, dus până la capăt, cu vorbe reînviind bătrâne cronici, dorindu-i, la cei nouăzeci de ani, ,,încă, încă…” (din vol. de publicistică „Lumea din preajmă”)