EMINESCU, ORATORUL

E un gest temerar să debutezi cu o carte despre Eminescu. Și încă despre gazetarul Eminescu, așa cum se încumetă, iată, Daniel Ciurel, fructificând editorial o solidă teză de doctorat, îndelung și răbduriu preparată: Daniel Ciurel, Oratorul Eminescu. Structuri și strategii retorice în publicistică, Editura Mirton, Timișoara, 2011.

 

Autorul pleacă de la premisa că proza jurnalistică a marelui poet are un obiectiv explicit persuasiv și, în consecință, analiza retorică este o modalitate fecundă de cercetare. Și mai observă, îndreptățit, pe urmele altora, decalajul de receptare, defavorizând gazetăria, ocolită (deseori), cu o selecție tendențioasă, supusă unor abordări sectoriale și unor reducționisme păguboase, în numele etichetologiei; sau ispititoarelor anexări ideologice, făcând din Eminescu, apelat în toate împrejurările, un „precursor de serviciu”, tratat idolatru, sanctificat ori contestat vehement. E vorba, desigur, de vocații paralele (cum nota Șerban Cioculescu), beneficiind, în timp, de valorizări distorsionate, chiar divergente, pe suportul unor exegeze limitate, parțiale, fără putința cuprinderii întregului. Or, Eminescu – ne reamintea Monica Spiridon – trebuie citit în „zarea operei întregi”. Dualismul eminescian, schițat de E. Lovinescu (în 1926) îi părea marelui critic „inexplicabil”. Ca editorialist pătimaș, anunțând, odată cu recuperarea prozei politice în epoca interbelică, prin vocea lui Iorga, ivirea unui nou Eminescu, consolidând mitul deja înfiripat, el făcea figura unui luptător „înfipt în realitatea vieții”. Să fie aceasta doar „o irosire de energii”, cum zicea același Lovinescu, suspectându-l chiar pe poetul-gazetar de un pesimism inautentic (ca „ideologie împrumutată”?). Perpessicius, dimpotrivă, subliniind valoarea literară a ziarismului, evidenția tocmai importanța „complimentară” a acestei opere, citită cândva pe linia liberalo-rosettistă, apoi prin lupa dogmatismului ori, mai nou, în numele corectitudinii politice. Încât, tratat anistoric, ridicat în ochii posterității la rangul exemplarității, adevăratul Eminescu a fost, deseori, „pierdut” sub crusta aprecierilor „generaliste”, fiind convocat ca argument suprem în orice demonstrație și desfigurat prin comentarii partizane, colorate ideologic. Și dacă în ipostază lirică s-a dovedit a fi „cel dintâi fapt pozitiv al poeziei noastre” (după aprecierile lovinesciene), tot criticul de la Sburătorul amenda publicistica eminesciană considerând-o „eroare fatală”. Cum o veche doleanță, restituirea in integrum a operei eminesciene s-a împlinit, avem prilejul (și privilegiul) de a cerceta, întorcându-ne, cu scrupul documentaristic, la text, atât atelierul poetic, cât și scrierile îngropate în ziare, exercițiul gazetăresc vădind că Eminescu nu a fost un îngust doctrinar de partid, ci, arzând pentru un corp de idei, s-a implicat în realitățile socio-culturale ale timpului său, la temperatura unui maximalism existențial. Și dacă excelența poetică, validată canonic, suscită rareori controverse (mărunte), opera politică (un corpus de texte rău citit și, deseori, necitit) se dovedește o moștenire ideologică „cu bucluc”, stârnind dispute interminabile. Să fie vorba despre un ilicit transfer de prestigiu, cum insinuează unii? Proaspătul eminescolog intervine lămuritor. În cei șapte ani de gazetărie intensivă, acel „european al timpului său” (cum zicea Iorga), intrat în presă cu „o concepție definitiv formată” (după aprecierile lui D. Vatamaniuc), sensibil la frământările și temele epocii, în contextul profesionalizării presei, a trudit cu abnegație, rafinându-și nucleul ideatic. Publicistica sa reprezintă „o parte consistentă a operei”, subliniază Daniel Ciurel, nu are un statut subaltern. Prilej de a cerceta scriitura de presă a predecesorilor (majoritar scriitori) și coordonatele presei românești în epocă, identificând și evidențiind filiații și afinități, rolul speciilor publicistice vs devălmășia genurilor, strategiile expresive și impactul lor. Interesantă este și paralela schițată între Eminescu și Titu Maiorescu. Dacă mentorul Junimii manevra arma logicii și se manifesta cu un academism rece, între granițele genului judiciar, Eminescu, mereu atent la „rădăcinile istorice ale evenimentelor” (după observația lui Mircea Eliade), se implică pasional, dovedind elocință demotică. Adevărat, prin amplificare retorică (hybris), mânat de „lirismul temperamental”, cade în excese pamfletare. Dar, notează exegetul, dincolo de condiția de efemeridă a articolului de ziar, înrobit, de regulă, conjuncturilor, poetul-ziarist stăpânește suveran arsenalul retoric. În capitolul dedicat „formației retorice”, D. Ciurel ne reamintește că detenta culturală eminesciană are ca suport, cu deosebire, eforturile individuale. Or, analiza retorică integrală propusă, pe cele trei axe (ethos, pathos, logos), oferă prilejul nimerit de a aduce în discuție însăși soarta retoricii ca sistem dinamic (precizări metodologice, concepte operaționale, strategii persuasive), vizând – conform definițiilor de manual – o comunicare eficientă, cu o armătură logică, aruncând în luptă și strategiile discursului agonic (cf. Marc Angenot): satirice, polemice, pamfletare, resursele oralității și desele trimiteri la „tezaurul paremiologic”. Eminescu, așadar, combină ratio cu oratio și rămâne, scrie apăsat D. Ciurel, un model de ziarist complet, predând posterității, prin militantismul său, lecția responsabilității. Gazetarul era implicat, dar netranzacțional și vădea – constatase și E. Lovinescu – „dârzenie ideologică”. Combustia, salahoria la Timpul (unde „și-a spus părerile”) l-au obosit, înlăturând imaginea unui Eminescu serafic, inaderent. Mai mult, dl Ciurel, fișând acribios vastul corpus de texte (de vizibilă coerență), subliniind potențialul lor persuasiv și critica socială radicală practicată, vede în Eminescu pe „fondatorul doctrinei naționale”. În această ipostază, deslușind strategiile retorice în articolele de doctrină (alegând, pentru exemplificare, trei texte reprezentative), D. Ciurel face o pertinentă analiză, citând copios. Și observând că dimensiunea informativă e subordonată celei polemice, combative. Și Influența austriacă asupra românilor din Principate (publicat în 1876), și Icoane vechi și icoane nouă (în șase episoade, în Timpul, decembrie 1877), respectiv Studii asupra situațiunii (ca articol-program, în serial, tot în Timpul, 1880) confirmă ipostaza doctrinară a poetului-gazetar, cu o viziune organicistă, crescut în „secolul naționalismelor”, preluând sau lansând pe piața ideilor sintagme care au făcut carieră precum clasa pozitivă, teoria păturii superpuse, „plebea de sus” etc. Merită să subliniem și apetitul polemic al semnatarului lucrării. Într-o analiză tehnică, „rece”, fără efuziuni și indignări, probând competența retorică eminesciană in actu, potențialul ei persuasiv și expresiv, D. Ciurel denunță „erori masive” în demersul dnei Monica Spiridon, cea care are marele merit (recunoscut și de autorul studiului de față) de a fi deschis calea interesului pentru „vocația retorică” a gazetarului, cerând o explorare holistică și atrăgând atenția asupra caracteristicilor și valorii literare a articolelor (publicistica politică). Dna Spiridon nu folosește însă, în expertiza sa, „un sistem de repere propriu-zis retoric”, constată semnatarul volumului Oratorul Eminescu, convins că textele eminesciene aparțin preponderent genului epidictic. Echipat cu un util glosar de termeni retorici, cu o bibliografie impresionantă (primară și secundară), desfășurând numeroase exemplificări și oferind citate abundente, opusul dlui Daniel Ciurel, negreșit provocator, anunță un comentator avizat, stăpânind materia. Cum efortul Domniei Sale se vrea „suplinirea unei lacune”, presupunem că acest titlu va încuraja investigații viitoare, îndemnând la „noi cercetări”. Chiar Daniel Ciurel are obligația de a continua, metabolizând noile contribuții. Fiindcă Eminescu, scria T. Vianu, rămâne „marele subiect al literaturii române”. Chiar dacă, ne reamintea M. Zamfir în recenta sa Scurtă istorie (vol. I, 2011, Polirom, Cartea Românească), cultura noastră e departe de a fi „eminesciană”, iar cultul eminescian, „uniform și monolitic”, dă semne de oboseală. Și fiindcă am invocat remarcabila apariție, o istorie stilistică (după vrerea autorului), ca „panoramă alternativă a literaturii române” (firește, contemporană, reexaminând – prin colecția de monografii – nume venerabile, scuturând imaginea „static-pedagogică”), să observăm că dl Mihai Zamfir purcede și către un nou Eminescu, pornind de la o premisă inatacabilă, prezidând impozantul opus: „nu a existat salvare în afara performanței stilistice”. Surprinzător, descoperind „cifrul lingvistic” al autorilor selectați (36), M. Zamfir, lansând observații care vor face carieră (despre poetul și prozatorul Eminescu), nu suflă nicio vorbă despre gazetar! Mai mult, cel format în ambianță germanică, îndatorat primului romantism, mereu nemulțumit, respingând ipoteza textului definitiv, cu o proză nedreptățită, „stranie și exotică”, fără urmași, singular în epocă, admirând doar „bogăția trecutului”, n-ar fi trăit – aflăm – în contemporaneitatea sa literară (vol. cit., p. 268). Or, gazetarul Eminescu, netranzacțional, meritând – credem – atenția exegetului, a luat pulsul epocii și a propus, ca doctrinar inflexibil, nu veștede radiografii de conjunctură, ci texte care stârnesc, iată, interes retoric, dovedindu-se vii și actuale. Doar imersiunea în acel climat ne îngăduie să ne lepădăm de prejudecățile solidificate în timp ori de etichetele moștenite, preluate inerțial. Extras din țesătura epocii, gazetarul Eminescu va fi, inevitabil, falsificat. Ceea ce, regretabil, s-a tot întâmplat.