„Chimia sufletului”

> După o viață în “câmpul muncii” ca inginer chimist, Carmen Marcean a descoperit, la 55 de ani, când era „un boboc de pensionară”, că poate scrie poezie > Suceveanca a intrat în lumea literară pe internet, a făcut impresie, iar poeziile ei au ajuns deja în reviste literare și în două antologii

 

Trăim vremuri grele, ciudate și ar părea potrivit cam ca nuca în perete s-o dăm pe scris poezie când frigiderul este deseori gol, iar facturile ne aduc în pragul leșinului. Pe de altă parte, s-a confirmat în timp că artiștii cu burta prea plină și trai confortabil n-au produs valori reale. Suferința, un nenoroc, un șut în fund de la viață, o secundă gravă de meditație la o mare răscruce de drumuri în existența noastră au fost adesea conjuncturi mult mai favorabile actului adevărat de creație. Sufletul ia atunci locul letargicului trup prea răsfățat și se așterne frumos și curat pe hârtie, pe pânză, în piatră, pe scenă. Pensionarea, portița pe care a intrat muza Carmen Marcean are 57 de ani, iar muza i-a dat brânci, brusc, în urmă cu 2 ani. Abia fusese trimisă, cu sila, la pensie, după 27 de ani de meserie ca inginer chimist, încărcată pe final cu atribuții ce n-aveau nicio treabă cu meseria. Peste „SC-ul” ei, amplasat în fosta zonă industrială a orașului au trecut între timp buldozerele, locul arătând acum ras, tuns și frezat. Nici urmă de prospera întreprindere de altădată. „Mă apucase o tristețe îngrozitoare când am ieșit la pensie și mă gândeam: Ce voi face eu de-acum încolo, în fiecare zi? Ce misiune mai am pe lumea asta? Sunt probabil gândurile oricărui om ajuns în aceeași situație, dar pentru mine reprezenta o mare rup-tură. Eram răvășită, îngrijo-rată, pierdută. Țin minte foarte bine, pe 9 mai 2009 am scris prima mea poezie, „M-am risipit”, o poezie cu vers alb. M-am risipit/ Pentru a renaște/ Într-o îmbrățișare/ A iertării – Într-un sărut/ Al regăsirii”, am citit, la îndemnul interlocutoarei, din primele sale versuri. Carmen Marcean vine dintr-o lume paralelă cu cea a literaților, dar poezia era deja în ea, inoculată din vremea când tatăl, consilier juridic la o fabrică suceveană, își aduna copiii în jur și le citea poezie. „Drumul la raftul bibliotecii”, cum spune singură, fusese bine bătut cu mulți ani înaintea primului ei vers scris. De atunci, suceveanca ce spunea până nu demult că e doar „un boboc de pensio-nară” a transformat „chimia sufletului” în poezie. Când cu vers alb, când în vers clasic, majoritatea sunt poezii de iubire, iubire de toate felurile, și cea tristă, și cea ciudoasă, și cea trădătoare, și sprințară, iubirea pentru bărbatul drag, pentru copil, pentru viață, pentru ea însăși. „Am început să scriu în momentul când din preaplinul meu au început să cadă când o picătură de zâmbet, când o picătură de lacrimă, după cum oferă viața fiecărui om. În fond, poezia nu este decât o poveste a sufletului ce poate fi încântată, tristă, fericită, trădată, nemulțumită. Și sufletul nu face matematică. Acolo, într-un anume laborator, aceste stări se transformă în poezie. Dintre cei care mă citesc spun că pare poezia unei puștoaice. Și eu le răspund că e normal să fie așa, cât timp poezia mea nu are decât doi ani. Eu cred că poezia nu trebuie să te strângă de gât. Nici să-ți dea coșmaruri sau să-ți fiarbă creierul, ci să relaxeze, să dea liniște”, este părerea Carminei. „Mă întrebam ce caut eu printre ei” O vreme, Carmen Marcean a scris, cum am scris toți, în taină, fără ca nimeni să afle despre noua ei pasiune. După ce soțul a luat totuși la cunoștință, a îndemnat-o să-și posteze creațiile pe „Netlog”, un site de socializare ce adună, în cluburi, persoane cu preocupări comune. „Citeam cu surprindere și mulțumire reacțiile celor care mă citeau. Așa am cunoscut oameni noi, preocupați de poezie sau proză, din București, Cluj, Sibiu, pe care ulterior i-am întâlnit în realitate, am fost la lansarea volumelor lor. Cunoștințele mă întrebau unde am stat ascunsă până atunci, de unde am apărut? Fără să înțeleg imediat, intrasem deja în lumea literară a internetului”, povestește autoarea. Prima apariție editorială a fost rodul unei întâmplări. La întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea facultății, Carmen a ținut să dea o replică epigramelor unui fost profesor universitar, în care acesta ironiza femeile. Contraatacul ei s-a numit „Doamne, îți mulțumesc că m-ai făcut femeie”, o poezie care a impresionat vechii colegi de facultate, dar și pe profesorul universitar, redactor la revista Ligii Scriitorilor din România Iași, „Moldova Literară”. În octombrie 2010, cinci dintre poeziile Carminei Marcean aveau să intre în această revistă, iar de atunci altele și altele. Între timp, suceveanca a continuat să-și posteze creațiile pe site-ul „Esențe” înființat de un alt profesor ieșean, Nicolae Stancu. Și acestuia i-a plăcut ce scrie Carmen, astfel că ea a apărut cu mai multe poezii în antologia anuală din primăvara acestui an, numită „Vis și Pasiune”, în compania altor 32 de autori din toată țara. Din direcția „Cleopatrei”, un alt site de poezie pe care activează Carmen Marcean, a venit și propunerea scriitorului Doru Dăncuș de a intra cu creațiile într-o altă antologie, dar cu o avertizare: „poeziile trebuiau să treacă de o comisie”. Au trecut și iat-o în antologia „Cuvântul în timp” apărută la Editura „Grinta” din Cluj, volum prezentat la Târgul de carte „Gaudeamus” de la sfârșitul lunii noiembrie 2011, la București. Aici, și 18 dintre poeziile sucevencei Carmen Marcean. Printre ele, „Din ce sunt plămădită”. Adică… un pic de frumusețe/ un strop de naivitate/ o cupă de speranțe// în rest, sinceritate/ și doruri, și visare // și veselie multă/ iubire cât o mare/ un suflet ce ascultă”… De data aceasta, aflăm, compania altor 29 de autori a fost și mai elevată. „Am căutat informații despre câțiva dintre companionii mei din anto-logie. Membri ai Uniunii Scriitorilor, unul dintre ei autor cunoscut, cu 2, 3 volume scoase deja, un altul redactor-șef la o revistă de prestigiu, un altul cu o mulțime de premii. Stam și mă întrebam ce caut eu printre ei”, ne a spus Carmen Marcean . Poveste în doi, apoi în patru… și Miruna Cel mai mare fan și promotor al poeziei Carminei Marcean este chiar soțul ei. Nelu Marcean, care îi este alături din anul 1975. I-am văzut pe amândoi, numai inimă, cu banner și aparat de filmat în mână, în tribunele Liceului Sportiv, la meciurile de handbal ale Universității Suceava. Acolo am și cunoscut-o pe poeta-microbist, femeia plină de viață și cu o capacitate afectivă de invidiat. Empatia dintre ei se simțea de departe, efect, am înțeles apoi, al unei legături puternice, călite, indestructibile. „Ne-am acomodat bine unul cu altul. Am avut amândoi înțelepciunea de a înțelege la timp că dragostea noastră este mai importantă decât orice altceva. Așa că am mai dat eu, a mai lăsat el și, uitați, suntem împreună de 36 de ani. Am fost colegi de facultate, apoi colegi de serviciu. Ne-am căsătorit în ultimul an de facultate și nu mă tem acum, după atâția ani, să spun că suntem două jumătăți ale aceluiași întreg”, a mărturisit Carmen Marcean. Au doi băieți cu nume de voievozi. Bogdan are 30 de ani, este medic rezident ortoped la Cluj, iar Dragoș, de 19 ani, este student la Automatizări și Calculatoare, tot la Cluj. „După 11 ani, Dragoș a fost… bine gândit. Asta deoarece cu Bogdan a fost un mare chin. S-a născut în 1981, când Ceaușescu strângea deja cureaua tare de tot. Aveam serviciu la Botoșani, nu era căldură în bloc, nu era lumină, nu aveam mâncare. Copilul avea 3 luni și, țin minte, pe pereți era zăpadă. Se îmbolnăvea mereu, chiar și după ce ne-am mutat la Suceava. Așa că am zis mulți ani: «Huș, barzo, pleacă de aici!». Când însă ne-am gândit să avem și al doilea copil, barza alungată atunci ne-a scos limba și ne-a spus «nu vreau». Așa că, dă-i tratament, dă-i grijă și, după 7 luni de stat în pat cosând goblenuri, a apărut Dragoș”, a făcut Carmen rezumatul unei vieți pline, ale cărei trăiri trec acum, la o vârstă când alții nu mai doresc nimic, una după cealaltă, în versuri. Și versurile ei au o tandrețe în plus când au în background pe Miruna, nepoțica de 2 ani și jumătate, o copilă dulce, prietenoasă, vorbăreață, ce povestește cu bunica pe web despre toate. Fericită? Carmen a spus că uneori în viață a „vorbit cu gura plină” despre fericire, iar alteori a rămas cu entuziasmul doar la nivelul bucuriilor. Un moment de fericire supremă? „Într-o seară, când Bogdan și-a luat fetița în brațe și i-a cântat exact cum îi cânta tatăl lui când era mic”. „Trebuie să știu unde mi-e locul” Deși suceveancă get-beget, Carmen Marcean spune că nu s-a lipit încă de viața literară a Sucevei. Pe site-urile pe care activează nici n-a înjurat-o și nici n-a lăudat-o vreun concetățean. „Că nu cunosc niciun poet, niciun scriitor sucevean îmi lipsește foarte mult. Trebuie să știu unde mi-e locul, vreau să culeg și părerile lor înainte să fac următorul pas, publicarea unui volum individual de poezie”, a spus interlocutoarea mea. La asta lucrează ea în prezent recitind, corectând, retușând, compunând, obsedată de ideea de a nu se expune ridicolului. „Poate că voi fi atacată, corectată, criticată, cum s-a mai și întâmplat dealtfel, pentru că nu vin din lumea filologilor. Iau act de tot și mă corectez acolo unde critica este întemeiată. Sufletul însă nu mi-l pot corecta și din el am încă de dat foarte mult”, a încheiat femeia care s-a redescoperit scriind abia la vârsta de 55 de ani.