Premiere

Numărul premierelor în România pare să nu fi scăzut, cum regretă unii, suma lor rămânând constantă. Numai că a crescut exponențial numărul celor care numai către bine și progres nu ne arată calea. Crezi în ascultarea, sfielnicia și castitatea călugăriței și afli că stă să nască. Crezi în teama celui prins cu ocaua mică de a reprima pedeapsa ce stă să-i vină atacând el primul. Iar el dă foc autoturismului celui care s-a apropiat prea mult de bârlogul său de răufăcător. Crezi în măsura morală fermă a dascălului, fie el și universitar, și afli că se încântă cu imagini porno despre/cu copii de vârste foarte fragede. Investești votul în bărbați sau femei (mai degrabă bărbați) despre care ești convins că-ți reprezintă crezul politic sau cetățenesc acolo unde îi trimite votul tău și a doua zi te trădează.

 

O stare de uluială cuprinde lumea – câtă a mai rămas – calmă, onestă, cu bun-simț. O stare de neputință anesteziază simțul civic, care nu mai are tăria să incrimineze, să ceară (și să obțină până la urmă) socoteală, ci doar să comenteze. Parcă prea multe, prea grele, prea imposibil de reprimat sunt faptele, din ce în ce mai îndrăznețe, mai abominabile. Probabil că și noi, cei care vă povestim toate acestea, adeseori până dincolo de firesc, avem vina noastră. Vor fi fost multe asemenea cazuri și înainte de 1989, dar presa avea reținere față de anumite subiecte de acest gen, dacă nu i se recomanda chiar să le ocolească. Cei calmi rămâneau calmi pentru că nu aflau. Amintiți-vă, cei care puteți, de cazul Râmaru. Sau altele asemenea. Ca și de cele despre care nu s-a scris niciodată, ci doar s-a șoptit. Probabil, așadar, că avem și noi, presa, o vină. Pentru că dăm idei, pentru că facem publice experiențe abominabile, ca și pedepse adesea ridicole pentru făptuitori. Dar toate acestea se întâmplă fără voia noastră. Există oare autoritatea care să facă să nu se mai întâmple? Asta da, premieră!