Un poet al spicului de grâu: Simion Gociu

Printre poeții buni, întruniți în „Cercul literar semiclandestin” (Arcadie Suceveanu) din Cernăuții anilor șaptezeci, descoperim un poet cu scris curat ca un spic de grâu: Simion Gociu.

 

Poetul, prozatorul, ziaristul Simion Gociu s-a născut în bătrâna Molniță, de pe malurile Prutului, la 1 septembrie 1948. Este membru al Uniunilor Scriitorilor din România, Republica Moldova și Ucraina, absolvent al secției de filologie română a Universității din Cernăuți (1972), autor al volumelor de poezie: Sărutul spicelor, La țărmure de suflet, Oul gastronomic, Lacrima toamnei și Bună dimineață, septembrie! Despre universul liric al poetului au scris mai mulți critici și poeți. Vasile Tărâțeanu, în prefață la Oul gastronomic, face următoarea remarcă: ,,fabulele și epigramele din această plachetă demonstrează că autorul lor știe să surprindă grotescul unor situații ridicole (…), să moralizeze, să deturneze sensul cuvintelor, să fie incisiv”. În eseul „Un «eu visător»: Simion Gociu” în antologia sa Poeți din Bucovina, criticul literar Adrian Dinu Rachieru observă că versul poetului „e un vers cantabil, pe un ton de tristă baladă”. Simion Gociu e un poet intrat deja în conștiința cititorilor din nordul Bucovinei. Despre el, în școală, au auzit copiii, ba unii chiar l-au citit. Laurii săi de scriitor i-au strălucit și mai mult când toată lumea i-a văzut contribuția la înființarea Școlii numărul 29 din Cernăuți (actualul Gimnaziu nr. 6), la fondarea „Gazetei de Herța” pentru compatrioții din ținutul său natal, a săptămânalului „Concordia” pentru românii din Ucraina, a revistei pentru copii „Făgurel” etc. Ca poet bucovinean, Simion Gociu a scris și mai are de scris despre multe lucruri interesante și profunde din lumea satului în care, cum observă marele Blaga, s-a născut veșnicia. Și dacă, în cartea sa consacrată literelor române din Cernăuți, criticul Ștefan Hostiuc îl numește ,,poet rustic”, acesta nu poate fi un calificativ de ocară, pentru că poezia unui poet rustic cum e Simion Gociu are toate șansele să se mențină în timp atât cât durează satul: o veșnicie. Poetul întotdeauna a fost aproape de acele frumuseți ale naturii pe care Dumnezeu i le-a dăruit țăranului în cele patru anotimpuri. Această legătură între poezie și natură este comentată pe larg de Ștefan Hostiuc în volumul său de eseuri Scriitori români din Nordul Bucovinei. În analizele sale, destul de exigente, criticul scoate în evidență legătura romantică dintre poezie și toamnă, vizibilă în lirica lui Simion Gociu, mai ales, în volumul-sinteză Bună dimineața, septembrie (Cernăuți, Editura „Zoloty lytavry”, 2004). În lirica lui Simion Gociu se mai întrevăd și umbre ale altor poeți. Însă prin exercițiul scrisului, poetul depășește faza influențelor, creându-și un stil propriu, cu o tonalitate specifică a versurilor. O undă expresionistă a încercat, la un moment dat, să pătrundă în poezia lui Gociu, dar fără mari șanse de succes, pentru că, opinează criticul Hostiuc”, „a întâlnit în cale o prea îngustă portiță”. Practic, e imposibil să inventezi ceva cu totul și cu totul nou. O casă, spre exemplu, poate fi construită pe același loc pe care s-au mai construit și altele înainte. Poezia lui Gociu e ca o casă nouă construită pe un teren moștenit de la străbuni. Pentru copii, poezia sa e dulce ca bomboanele primite de la bunici. Nu se plictisesc citind-o. E liniștită ca valurile Prutului pe timp de vară. E ușoară ca un zbor de porumbel în văzduhul primăverii. De aceea, cu ușurință intri în lumea ei ficțională. Pe de altă parte, este matură ca toamna. Creatorul intră frecvent în dialog cu acest anotimp, eroul liric înaintând cu încredere „prin arterele anilor/ spre țărmul celălalt”. Aici, „în clopotul cosmic/ dintre cele două/ puncte cardinale”(,,Bună dimineața, septembrie!”), va întâlni roua, un alt simbol-cheie al poeziei sale. Aici, în singurătatea sa regală, va descoperi logosul din care descinde: „Coboram din cuvinte / să mă găsesc pe mine însumi / întru a mă cunoaște.// Semănam cu un rege / părăsit de oșteni” (Singur). În majoritatea versurilor sale însă poetul nu e singur. Îl vedem mereu cu poezia la braț: ,,Într-o liniște superbă / stau de vorbă cu scânteia / ce-ar aprinde într-o clipă / infinitul / Carnea mea / pe loc devine / străvezie / Invizibil ca și timpul / care curge-n univers, / îmi urc sângele-n caleașca / unei stele / și mă plimb prin Veșnicia / retezată de un vers”(Liniști). De multe ori, pornit în căutarea sinelui, el descoperă, „pe calea iubirii”, „rodul seminței” din care a purces (Dialog imaginar în țara de rouă a sufletului). Imaginea tăcerii zămislitoare revine mereu în poezie, rodul zămislirii nedorindu-se a fi ceva sacru (un „templu de adevăr”), ci mai curând un „fruct” ce ar putea fi rup de un copil (Cercat de vis). Ramul și frunza, dar și alte mici splendori ale naturii, ajung, în unele compuneri lirice ale poetului nostru, să îndeplinească funcția de laitmotiv. Eroul liric „alunecă pe marginea frunzei desprinse din dud”, ca „într-un sfârșit de baladă” (Pe marginea frunzei). Din nou avem de a face cu un erou liric nu chiar atât de simplu pe cât pare. În general, lumea frumoasă și urâtă, tristă și veselă, a poeziei lui Simion Gociu nu te lasă indiferent, ci te pune pe gânduri: ,,Pururi / lumina ce ne înconjoară / rămâne de taină; / trec fluturii prin ea / ca niște ispite / ușoare; / cerbii coboară din codri / să-i pască iarba dorinței; / cucul / vinde ani cuiva / și așteaptă să vadă / ce-o zice lumina; / izvorul, de vise adânci rourat, / într-o rază-și rănește / oglinda; / greierul umblă / prin cântec / și nu poate găsi / începutul acestei / lumi. / Numai cicoarea, / alături, / iat-o, de-a pururi / păstrându-i hotarul / neîntinat” (Alături, cicoarea) În universul liric al lui Simion Gociu totul e posibil, pentru că povestea imaginației murmură neîntrerupt ca un izvor veșnic, țâșnind la suprafața versului. Aici, „ziua are pleoape de frunze”(Prin aerul…), iar „păsările cerului / trag pe chipul zilei / ceața…” (Dimineața secerișului). Aici, „în straturile adânci de var, / (…) timpul se deșteaptă iar”(Graiul de Buna-vestire). Aici, „se călătoresc iluzii / lăsând pălămida” în timp ce „la porți uitate, duzii / îngroașă omida” (Decor). Simion Gociu și-a clădit lirica, indiferent de felul timpului de afară – ploios sau însorit, guvernat de fulgi sau de ghiocei – cărămidă cu cărămidă, înțelegând să fie un ziditor temerar de poezie. GRIGORE GHERMAN, Cernăuți Student la Universitatea Națională de Muzică București