Ființele din raftul bibliotecii…

Ieri, scriitorul evreu de limbă română (născut la Burdujeni – un fermecător orășel moldovenesc, cum însuși zice, în 1936) a împlinit 75 de ani. La mai mare!

 

A debutat cam pe când venea Ceaușescu la putere (1965-66), a scris… o groază de cărți și, din 1986, trăiește în Statele Unite. Să fie sănătos! Că e o mare cinste pentru români să aibe un asemenea emisar de calibru în lume-lume. Și, ca să vă… naturalizăm cu… gogonatul sujet, vă îmbii mai la vale c-un text foarte reavăn (10 iulie 2011) rostit într-o largă audiență de moțatul burdujenean Norman Manea, literatul român… român pasibil de jinduitul premiu “Nobel”. S-auzim! Cu cărțile, neamuri suntem… În aventura necunoscutului din pagini putem găsi și rude mai apropiate, mai statornice decât cele din registrul stării civile și un privilegiat refugiu din haosul diurn și nocturn al calendarului. Ființele din rafturile bibliotecilor sunt o altă populație a lumii, care ne vorbește despre mintea și sufletul celei din recensământul planetei cu mai durabilă înrâurire decât scandalurile zilei. Adevărații noștri „tovarăși de drum”, deznădejde și nădejde. Predecesorul nostru Filon din antica Alexandrie îndrăznea să afirme că doar intelectul dă adevărata măsură și imagine a dumnezeirii și că natura intelectuală a Logosului reprezintă o afinitate spirituală mai profundă decât cea națională sau organică și este premisă filiației divine. Adevărații noștri tovarăși de drum… Am evocat adesea șocul hipnotic, la 9 ani, când am intrat, fascinat, după anii de urgie și ură ai prigoanei, nu doar în „nada florilor” dintr-un fermecător orășel moldovenesc, ci și în lumea lui Creangă. Renașterea în limba română atunci a început și mi-a intermediat, în adolescență și ulterior, până la senectutea americană de azi, marile clipe de răvășire și fascinație, interogație și vitalitate, dubiu și adorație ale unei altminteri zdruncinate traiectorii existențiale. După Transnistria, am descoperit precaritatea sporită de faptul că treceam din dictatura antonesciană în cea socialistă, nu doar păgubit de prea multe, ci, mai ales, de lipsa unei biblioteci de familie în care atâția dintre concetățenii scutiți de avatarurile mele puteau găsi o adevărată redută de rezistență. M-am dedat, atunci, cu fervoare, vânătorii după orice șansă de lectură. Am citit, în pubertate, orice puteam accesa: „Tânăra gardă” și excitațiile lui Maurice Dekobra, „Povestea unui om adevărat”, „Elevul Dima dintr-a șaptea”, „Aventurile submarinului Dox”, „Timur și băieții săi”, „Pe Donul liniștit”, „Reportaj cu ștreangul de gât”, „Al nouălea val”, ”Problemele leninismului”, dar și Turgheniev și Tolstoi, Sadoveanu și Caragiale, Eminescu și Bacovia, Fundoianu și Shalom Alechem, Cehov și Gogol, Balzac și Fielding, Thomas Hardy și Mark Twain. În anii studenției bucureștene m-am zăvorât în biblioteci cu Proust și Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu și Thomas Mann, de-a dreptul „drogat” de scrisul lui Camil Petrescu, al cărui deces m-a gonit într-o neagră însingurare până în biserica din Cimitirul Bellu. Au urmat, în perioada de relativă liberalizare editorială, Kafka și Joyce, Faulkner și Bulgakov, Babel și Sabato, Virginia Woolf și Kawabata, Dostoievski și Bruno Schultz, Musil, latino-americanii și mulți, mulți alții. Ca să nu mai vorbim de lecturile „ilicite” din Soljenițîn și Shestov, Raymond Aron și Camus, Koestler, Nadejda Mandelstam, Pasternak, Nietzsche, Celine. Des-țărat a doua oară… …prin capriciile deloc binevoitoare ale istoriei, trăiesc de peste 20 de ani în Capitala Dada a exilaților, nu doar în „casa melcului românesc” – limba mea natală și limba scrisului meu –, ci și la încrucișarea metropolitană și babilonică a multor culturi, spre care, din fericire, limba engleză mi-a oferit o fereastră largă pe care nu am cum s-o țin prea multă vreme deschisă, retras, cum rămân, în vizuina propriilor obsesii și proiecte. O vizuină privilegiată, totuși, în zădărnicia ei, dar iau act de cacofonia actualității, de vertiginoasa mercantilizare a culturii și a conștiințelor în epoca noastră de aur și surogate, de persistenta pervertire a Logosului. Degradarea lecturii tocmai când e mai accesibilă decât oricând nu e singurul paradox pe care ni-l dăruiesc semenii. Gratitudinea mea față de povestea vorbii devine cu atât mai patetică.