Teatru la rege…

Că tot a fost, în ultima vreme, prilej de scandal, de ciorovăială… Mi se întâmplă că, în redactarea unei cărți dragi pe care o veți vedea pe la pornirea lui Răpciune (septembrie), dacă nu cumva și mai încoace, să răsfoiesc arhiva ziarului chiar de pe la pornirea meseriei mele de jurnalist.

 

Mi-a făcut plăcere să regăsesc – și cu asta mă leg de ce spusei la început – pe Radu Duda, acum… ginerică de regele Mihai, pe-atuncilea – actor la Suceava (vreme de vreun… cincinal!). Un… ambițios care și-a, aa!, adjudecat visul. Scria omul pe-atunci, și nu era singurul material iscălit de, dee!, prințul de-acum despre Nevoia de teatru. Căruia îi și dăm drumul mai la vale. Din ziarul Zori noi – marți, 5 noiembrie 1985. În forme nebunatice, ștrengare Cred că apariția, pe harta culturii românești contemporane, a acestui lăcaș de teatru în Bucovina – Teatrul municipal Suceava – este consecința firească a unei trebuințe spirituale profunde, cu adânci rădăcini în istoria poporului nostru. Tocmai noutatea sa certifică profunzimea izvoarelor limpezi și bogate ale spiritualității acestor locuri, ai căror oameni au simțit nevoia să trăiască momente de teatru autentic la ei acasă. Cred că responsabilitatea creșterii și existenței acestui teatru, asumată de cea mai tânără trupă din țară, nu este, în cele din urmă, vreo întâmplare, ci o condiție temerară ce întregește conturul fenomenului care începe să se numească teatrul sucevean. Sunt convins că publicul înțelege și, mai ales, simte că spectacolul este un miracol; un miracol pe care el, publicul, îi trăiește și îl generează împreună cu noi, cei de dincolo de rampă. Sunt convins că profunzimea mesajului ajunge în forma sa cea mai nealterată la public, în pofida noutății expresiei utilizate uneori. Caragiale spunea: „…profunditatea concepției nu împiedică alegrețea expresiunii!… și formele nebunatice și ștrengare pot fi veșminte foarte convenabile pentru o gândire severă.” Desigur, De-a lungul istoriei teatrului românesc, mai ales în partea contemporană a acestei istorii, au existat momente de teatru asemănătoare. Fenomenul acesta s-a petrecut de-a lungul timpului pe orice meridian. Cred, însă, că acest remarcabil moment de teatru „întâmplat” aici, la Suceava, are coordonate bine definite, inconfundabile și că personalitatea (specificitatea) sa artistică nu va întârzia să se manifeste, conturând cu precizie, forță, grație, responsabilitate, silueta mezinului teatru românesc. Aproape toți comentatorii fenomenului teatral contemporan sunt de acord că există, acum, în lume o foame de forme noi de expresie, de noi modalități de înțelegere a acestui fenomen. Prin tradiția, școala și calitatea teatrului românesc, prin personalitățile de valoare mondială care fac cinste acestui teatru, arta noastră teatrală este astăzi – 5 noiembrie 1985, sic!, d.b. – una din zonele de referință ale teatrului universal. Cu atât mai mult cu cât noi suntem cei mai tineri învățăcei direcți, dar, mai ales, indirecți ai acestor corifei, sper și cred că această ctitorie va reprezenta, în scurt timp, dar pentru mult timp, o certitudine. Pentru… …trupa teatrului, experiența începută anul trecut se transformă, încet-încet, într-o școală la care învățăm că experiențele incomode, grele și complicate, cu momente care par de nedepășit nu sunt decât prilejul modelării ființei noastre de creatori și că ele sunt – chiar dacă nu ne dăm seama uneori – inundate întotdeauna de o mare bucurie de a trăi slujind această nemuritoare artă.