Pușchea pe limbă

„Pușchea pe limba ta!” Probabil că pe puțini inși i-ai putea auzi astăzi amenințând astfel… Bunăoară pentru ca nu cumva cineva, dintre cei care nu-și prea țin gura, să lase slobode niște vorbe care ar putea să fie confirmate într-o sumbră realitate. Și nu vorbele ar fi cele de ocolit, ci tocmai realitatea. Iar dacă din nenorocire așa ceva s-ar întâmpla, vinovat să fie cel care a prezis-o, iar răsplată usturătoare să-i fie o bubă (pustula/ pușchea) pe… Povestioara de mai sus, cu tot cu tâlcul ei, arată și ea că limba (sistemul de comunicare…) se schimbă.

 

Și nu așa, de la sine, ci oamenii, vorbitorii o modifică. Și nicidecum bunii săi cunoscători (școliți, antrenați), care nici măcar n-au voci atât de mari și de tari să se facă auziți (iar dacă sunt auziți nu întotdeauna are cine să-i înțeleagă); ci ceilalți, majoritatea. O majoritate din care, la un moment dat, poți auzi glasul cuiva (poate că astfel încercând să arate ce limbă lustruită are) care zice, de exemplu, că… s-a focusat pe/în rezolvarea nu știu cărui proiect de importanță capitală. Dicționarele actuale arată mai ales că „focus” s-ar numi niște bacterii care-și găsesc locul tocmai în gură și faringe, provocând acolo urâte infecții. Dar și că, începându-și tot din latină călătoria, prin germană, apoi prin franceză, aveam la îndemână noțiunea de a (se) focaliza. Dar vorbitorul care se focusează a preluat-o abia după ce a descoperit-o și în engleză („to focus”, înrudit cu „to focalize”). Iar acum o folosește ori fiindcă nu știe, ori fiindcă evită să spună că se concentrează, că vizează mai ales, că este foarte preocupat de… Și alții, dintre gură cască, uitând-se-n gura lui „savantă”, s-or focusa și ei, curând, nesesizând nici pușcheaua de pe limbă, nici că limba li s-a făcut de lemn.