Să vă rămână de cap și de ciolane, mincinoșilor !

După 44 de ani de tras la șaibă, cu tibișirul și buretele, mi-a sunat ceasul, c-așa-i piesa, să mă-ntorc la brazdă. Ș-am făcut-o cu mult drag pentru că nici măcar o dată, o singură dată nu am vrut decât să rămân țăran.

 

Frații mamei, Gheorghe Mihai și Constantin Tomescu, mi-au fost modele la catedra de la Școala primară „Nicu Gane” din Pleșești-Gane. Și, desigur, „Tomeștii” (așa cum se păstrează în memoria colectivă moșii mei) m-au îndemnat să le urmez „calea, adevărul și viața”. M-am supus îndemnului lor stăruitor ducându-mi crucea între două popasuri – școala și casa –, neluând în seamă „un dar sacru” – „nu totdeauna în puterea ta poți fi (și) prooroc”. E adevărat că cerbicia mea mi-a cam dat de furcă – „un fleac, i-am ciuruit!”. La brazda strămoșească o duc ca-n basmele „Fraților Grimm”, fără dureri de cap, luând în derâdere „vremurile de pe urmă” instaurate contra timp de dumnealor, scoborâtorii din „Dealul Clujului”. Chiar dacă, aparent, fibra poporului meu e sleită de poverile fanariote ale „Zodiei Cancerului”, renaște mai abitir, miraculos chiar, din cenușa păsării Phoenix. Am fost și vrem să rămânem „o insulă de latinitate” într-o mare slavă. Nici nu-mi pasă „de scremutul ăstor vremi” și de cocoțații scârboși a la Zarone, păliți cu leuca în moalele capului care duc cohorte de nefericiți în țintirimul național din vremea Ducăi Vodă. Minciuna-i „o frază de dânșii inventată”: auzi d-ta, iubite al meu cititor, mă trezesc ca prostul în târg că-mi umflă pensia cu aproape un milion vechi, cică pentru CAS – 5,5%. Socotesc eu, deși n-am fost tare în matematică, de ce suma pe care mi-o fură nu e cea după lege (de la 740 înainte); mă liniștesc când aud sunându-mi în urechi vorbele mamei, dincolo de mormânt: „la vremea vremii o să se păcălească unii pe alții”. Întreb: întunecimile domniilor voastre, de ce mă jecmăniți, că de CAS mi-i acru sufletul, „plătesc de când mi-am făcut fund la pantaloni”. Și cu toate astea sănătatea o cumpăr fără compensate. Recunoașteți cel puțin, scoborâtori de iad, că ați dat-o vârtos cu oiștea-n gard: școlile mor, spitalele mor, domnii Trandafir se zvârcolesc prin cele triste țintirimuri. E bine că avem încă o limbă și un Dumnezeu. Coboară Doamne pe pământ/ Să vezi Stalin ce-a făcut!/ Vai de biet român săracu/ Înapoi tot dă ca racu”. Mie mi se fâlfâie de proști și de emanația înțelepciunii lor – prostia, mă doare-n cot. Totuși vă pun sula-n coaste și vă-ntreb frumos de ce-mi luați creițarii, sunt ai mei și i-am agonisit Dumnezeu știe cum. Am totuși o rugăminte: nu vă mai ridicați ochii înaintea acelora care au trecut pe la palatele pe care „le băciți” vremelnic voi acum, decât poate, și asta vă e îngăduit, să vă identificați cu Fanarul. Încolo, că-mi luați creițărașii de la gura copiilor, să vă rămână de cap și de ciolane. Și încă ceva: „să vi-i pună pe piept” ar fi ultima mea dorință.