Copil sănătos, caut familie cu inima mare

Tribunalul Suceava a emis anul trecut 29 de hotărâri judecătorești de adopție pentru familii care, dorindu-și cu ardoare copiii pe care nu li i-a dat Dumnezeu, au avut destulă inimă să-i vrea și răbdarea să-i aștepte pe cei orfani sau abandonați de propriii lor părinți.

 

„Nu oricine poate adopta. Familiile care adoptă copii sunt cele care au în primul rând dorința acerbă de a fi părinți, multă dragoste de oferit, dar și disponibilitatea de a colabora cu noi, instituția de asistență socială și protecție a copilului”, a declarat Gabriela Prundel, șefa compartimentului adopții din cadrul DGASPC Suceava. Aceste calități le-au avut în ultimii 4 ani 144 de familii din Suceava și din alte județe, verificate, cursate și atestate din 2007 până în 2010, ca posibili părinți adoptatori. Vreo 9 familii n-au întrunit condițiile legale sau din alte motive n-au mai ajuns în acest stadiu. Urmând cu răbdare de fier procedurile legale, care nu sunt deloc dintre cele mai rapide (poate nici n-ar fi normal să legi pe viață soarta a trei oameni, fără o lungă și temeinică cugetare), 106 familii s-au întregit în cei patru ani cu tot atâția copii, care au căpătat drepturi depline, sunt iubiți și îngrijiți ca și cum ar avea același sânge cu părinții adoptivi. Puteau fi mai mulți, dacă mentalitatea românească privind adopția copiilor ar fi mai aerisită. Dar la fel de bine puteau fi și mai puțini copii care să fi avut șansa de a crește într-o familie, cu o mamă, un tată și chiar un frate alături. Anul trecut, încă 44 de copii (19 fetițe și 25 de băieți) au fost declarați de instanță adoptabili, iar pe parcursul acestui an, anul viitor sau poate niciodată, DGASPC le va găsi sau nu, printre cei care au declarat deja că vor să fie părinți, familii compatibile. Printre cei 44 de minori sunt 6 perechi de frați, dar și 5 copii cu diferite grade de handicap, micuți pentru care se vor găsi foarte greu părinți adoptivi. Pentru fiecare în parte însă se spune discret, dar din suflet, un „Doamne ajută”. Din 1997, nicio adopție ratată la Suceava „În momentul în care avem deschis un dosar de adopție, noi nu avem un anume copil în minte. Nu știm deloc care va fi acesta. Noi nu alegem copilul pentru o anume familie, ci o familie pentru un anume copil”, a afirmat Gabi Prundel. Cum vine asta? Sigur, nu ca în filmele lacrimogene; vezi secvența când doi părinți emoționați se țin îmbrățișați în timp ce aleargă cu ochii pe un grup de orfani zulufați, cu șosetele căzute, adunați în livingul unei casei de copii. Brusc, inima dă un „click”, la cel mai ștrengar sau la cel mai trist dintre ei. Apoi bărbatul zice „nu”, dar ea zice „da”, el zice din nou „nu”, iar ea lăcrimează și zice „please”, pentru ca toate să se termine cu celebrul „cum vrei tu, iubito” și o îmbrățișare fierbinte în trei. Partea aceasta a procedurii de adopție e mai puțin romantică în realitatea anilor 2010-2011. Copilului adoptabil i se întocmește un profil, în timp ce printre familiile atestate ca adoptatatoare se caută una compatibilă. Aceasta din urmă are de trecut printr-o serie de verificări ce-i testează răbdarea, principiile, intransigența vizavi de faptele copiilor etc. Când profilul familiei seamănă în mare cu cel al copilului, se face și „lipeala”. Nu este o rețetă perfectă, pentru că există posibilitatea ca fie copilul, fie presupușii viitori părinți să nu simtă nimic unul față de celălalt la primul contact. Dar, sigur, are cele mai mari șanse de reușită. Poate de aceea, din 1997 încoace, toate adopțiile copiilor suceveni au fost reușite. „În timp, în doar două cazuri au apărut neînțelegeri între copii și părinți, din cauză că s-a păstrat prea mult secretul asupra adopției. Acei copii au aflat abia la adolescență că sunt copii adoptați și, pe fondul unor alte probleme în familie, a fost nevoie de intervenție și consiliere”, a spus Gabi Prundel. Dragoste la prima vedere Din fericire, ceva se mișcă în ultimii ani în mentalitatea părinților adoptatori. Puțini sunt acum cei care nu acceptă altfel de copil decât cel pe care l-au visat, de regulă cu vârsta între 0-3 ani, doar fetiță sau doar băiețel, imagine perfectă de pe cutiile cu lapte praf sau pachetele de scutece. „La depunerea dosarelor au destui aceste idei fixe, dar nu puține au fost cazurile când, după cursurile pe care noi le susținem, părerea lor s-a schimbat și au acceptat să vadă și apoi să adopte copii trecuți de 3 ani sau mai mari, chiar copii de altă etnie, băiețel în loc de fetiță, dar și invers. Părinții care renunță la aceste fixații se află, după un an de la depunerea dosarelor, intrați deja în procedura de adopție cu copilul în încredințare. Cei rigizi însă, care condiționează adopția micuțului de grupă de vârstă, sex și chiar de anumite trăsături fizice, rămân în așteptare mult timp. Unii ajung să renunțe, alții se orientează până la urmă spre alți copii. Dar de fiecare dată în chestiune este vorba de acea dragoste la prima vedere”, a explicat Gabriela Prundel. Chiar și țiganii au înfiat copii „E un risc mare. Eu n-aș adopta un copil. Nu știi cât e de sănătos, nu știi al cui a fost și ce apucături are în genă”, îmi spunea zilele trecute un amic. Ca el gândesc cu siguranță sute de alte perechi ce nu pot avea copii biologici și tot se codesc, până renunță la a înfia unul. Riscul există într-adevăr cu copiii adoptați așa cum risc există și în cazul propriilor copii, fie că e vorba de sănătate, fie de apucături rele, deci argumentul rămâne slab. „Este mai degrabă teama de a nu eșua ca părinte, așa că mai bine nu-și asumă astfel de responsabilități. Nu trebuie condamnați, pentru că, repet, nu oricine poate înfia”, a afirmat reprezentanta DGASPC Suceava. Două dintre poveștile frumoase printre restul poveștilor unice și frumoase legate de copii ce și-au găsit fericirea în familii iubitoare este cea a două familii de romi ce locuiesc în localități din apropierea Sucevei. Sunt familii de căldărari cu stare, cu case frumoase și curate, la ani-lumină depărtare de imaginea consacrată a caselor țigănești cu o liotă de copii mucoși și nespălați răspândiți prin curte. Una dintre familii avea o fată, dar și-a dorit din tot sufletul și un băiat. N-au mai putut să-l facă, așa că n-au stat pe gânduri când le-a venit ideea să-l înfieze. Și iată că acum cresc cu aceeași mândrie și un fecioraș frumos de aceeași etnie, unul dintre puținii copii de romi care au avut norocul să fie adoptat. Cerere limitată, ofertă săracă De trei ani încoace, numărul de copii suceveni adoptați este cam același în fiecare an: 31 în 2008, 29 în 2009, 29 în 2010. Solicitări de adopție se depun din partea asistenților maternali, rar a rudelor celor mici, și cel mai des a altor familii, cam tot atâtea, respectiv 30-35 în fiecare an, păstrându-se un oarecare echilibru între cerere și ofertă. Oricât de mulțumiți am vrea să fim că există și acestea, numărul adopțiilor realizate rămâne încă unul extrem de mic. Motivul ar putea fi acela că familiilor le lipsește în continuare curajul de a-și asuma această responsabilitate, după cum probabil nici „calitatea” copiilor din centrele de asistență socială nu este cea mai bună. În timp ce disponibilitatea este pentru un singur copil, obligatoriu sănătos clinic, mare parte dintre minorii declarați adoptabili sunt câte 2 și chiar 3 frați, greu de luat „la pachet”, precum și copii cu dizabilități, pe care nu-i dorește nimeni.