Exerciții de supraviețuire

Apărut în vară la editura Charmides din Bistrița (și avându-l redactor pe poetul Claudiu Komartin), cel mai recent volum al poetului Gabriel Daliș (pornit în lume de la Dornești, ca și prozatorul Lucian Dan Teodorovici), începe a avea istorie sau, dacă nu, istorii:

 

a fost lansat la Bistrița și Timișoara, a căpătat primele recenzii, acum a ajuns, iată, oficial, la Suceava. „: până mereu” (104 p.), alcătuit din câteva inedite și din selecții din cele 4 volume anterioare (primul și al treilea, premiate de Societatea Scriitorilor Bucovineni), „Semnale de sâmbătă” – 1996, „Întoarcere acasă” – 1998, „Chip Împreună” – 1999, „Copacul fără urmaș” – 2005, se distinge mai întâi prin unitate, constanță și consistență; dacă în cazul altor autori care decid asupra unor astfel de alcătuiri se poate vorbi despre evoluție (sau involuție), despre eventuale ușor vizibile căutări sau regăsiri, modificări de perspectivă ori nuanțări, la Gabriel Daliș, volumul de față ne pozează ca un întreg. Un întreg decupat dintr-un joc al secvențelor asumat de la început de autor, ce poate fi decodat și din perspectiva celor două puncte plasate (de această dată) și în titlul volumului, și în deschiderea spre lume a fiecărui text poetic. Semn ortografic și semnal, totodată, ce marchează începutul unei emisii netăinuite, din perspectiva unei alteia, potrivit acestui cod, ocultate sau, pur și simplu, niciodată scrise. Înaintea celor două puncte ar putea fi instanța auctorială, ca întreg, ce se revelă apoi fragmentar, sau un alt text (poate chiar Textul din care poezia este smulsă sub formă de mărturisire ireprimabilă). Mi s-a părut potrivit să citesc cartea (și în acest sens lansez o invitație și către dumneavoastră) căutând să descopăr, măcar parțial, cine este gabriel daliș care o cutreieră, care este lumea care îl înconjoară și cu care interacționează (de asemenea, cum interacționează cu ea!) și care sunt constantele dialogului său cu sine și cu ea. Firește, nu mai vorbim acum despre autorul în carne și oase care, potrivit normei, semnează pe copertă, așa cum este trecut în cartea de identitate, cu majuscule, ci despre cel care s-a livrat textelor și, din interiorul lor, comunică. Poate fi, așadar, „friabilul gabriel daliș” pe care-l descoperim pe la mijlocul cărții, acel „gabriel daliș (care) plânge/ cu inocența încă vie și beteagă”, așa cum îl întâlnim într-o pagină din prima parte, numită chiar „pagină”, poate fi chiar un poem (cum se insinuează întrebarea ce găsește un astfel de răspuns umbrit de o vagă tăgadă – în „seară de seară”), poate fi, totodată, nimic și tot, cum se găsește altundeva, afirmând în liniște, fără surprindere: „eu nu am corp”. Poate fi „memoria unui demult dispărut” (p. 25), arhetip, care va să zică, din moment ce ne vorbește și astăzi. Poate fi ceva, din regnul vegetal bunăoară, cucerind, cu discreție și răbdare, teritorii întregi, asumându-și-le, copleșindu-le, ascunzându-le și poate chiar sufocându-le cu sine. Vi-l închipuiți „…urcând pe ziduri/ un zmeuriș fără de moarte – / firidă,/ scaun lângă perete” („desen”, p. 46)? Într-o lume destructurată sau pe cale a se destructura, într-o lume care și-a pierdut inocența și în care inocenții, câți mai există, par extrem de vulnerabili, într-o lume care poate fi descrisă prin, de pildă, „căderea dinților”, „masa plină de cărnuri”, „prăbușire”, „dărâmare” (nu știu dacă doar întâmplător mi-au ieșit în cale numele unor acțiuni cu efect devastator, nimicitor), supraviețuirea ar fi posibilă, ne spune vocea cărții, prin întrupare în arbore (ca simbol al verticalității verzi și mlădierii strategice) ori câine (ca expresie a instinctului netocit) ori prin acțiuni ce presupun, subtil și meticulos, întru spirit, restaurarea: „învierea”, „reînchegarea”… gabriel daliș al cărții nu-i nicidecum, cred, un înfrânt sau un supus al naturii și al naturii umane, chiar și când oferă exemple de retractilitate sau presupusă absență. „Mă ascund până aici,/ în iarba înaltă” („tot mai departe”, p.10) sau „sunt tot mai orb când e vorba de oameni” și „îmi place să mă ascund/ și îmi place să caut” („auto-portret”, p. 11) aflăm din texte până de curând mai puțin știute, care ni-l dezvăluie ca pe un supraviețuitor exersat sau ca pe o lecție de supraviețuire în sine. Poezia sa însăși ar putea fi percepută – cutez a spune – ca o lecție contemporană despre supraviețuirea poeziei dincolo de generații, de grupuri momentan zgomotoase, de pariuri belicoase și tendințe de senzație menite să vieze tot atât cât campania de marketing care le susține. Cum va arăta poezia lui Gabriel Daliș mâine, poimâine…? Volumul de față oferă argumente suficiente să credem că (:) până mereu va fi tot poezie.