După ce l-am cunoscut, mi-am zis: “Clonează-te, măi băiete, pentru că soiul tău e pe cale de dispariție”. Și frumos, și bun, și inimos, Ilie Lazarov, unul dintre kineto-terapeuții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava, a venit pe lume ca să facă bine celor din jur.
Ilie Lazarov
Când, în urmă cu ceva timp, l-am văzut ștergând fără reținere, cu tandrețe, firesc, băluțele unui copil bolnav neuropsihic, am fost și mai sigură că acest tânăr este unul așa cum puțini oameni mai găsesc astăzi puterea să fie.
Are doar 31 de ani și este incontestabil un bărbat atrăgător, dar, lucru rar, este un om frumos pe dinafară, dar mult mai frumos pe dinăuntru, la minte și la suflet. Iliuță arată bine, respectă sănătatea corpului său așa că, la cum se prezintă, înalt, suplu, cu mușchii lucrați deloc strident la o sală de fitness, femeile întorc inevitabil capul după el. Dar Ilie n-a fost un superficial în viață și n-a ținut să fie un șmecher, cu brandurile jucând sub tricou, cu tatuaje fioroase, freză geluită și verigă în sprânceana pensată. Și n-ar fi fost greu să se transforme într-un astfel de specimen uman, cât timp, rămas de mic fără părinți, el a fost unul dintre sutele de copii care au crescut la Casa de copii din Siret. Și, după cum a recunoscut, “Am avut puterea să aleg între un drum sau altul, să mă feresc de probleme și să merg pe calea cea bună”.
Astfel că, pe lângă mușchi, Ilie și-a lucrat cu același succes mintea, sufletul și voința, astfel încât se poate considera, după mai bine de trei decenii de viață, un învingător.
Două facultăți și 6 ani de pribegie
Lazarov a făcut liceul la Suceava și, fără pauze de “reculegere”, a absolvit concomitent, ajutându-se cu o muncită bursă de merit, două facultăți: Educație fizică și sport la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași și Kinetoterapia la “Carol Davila” București. A simțit că poate și a mers cu două odată, pentru mai multă siguranță. Pe latura sport avea doar două oportunități: antrenoriat și învățământ, așa că a plusat pe cealaltă variantă, kinetoterapia. I-a plăcut și s-a axat definitiv pe acest domeniu. “M-am ținut singur în facultate cu o bursă de merit, cu mici învârteli studențești și nu m-am panicat niciodată când aveam nevoie de ceva la cursuri. De pe la second-hand rezolvam cu echipamentele și mai și făceam câțiva lei cumpărând de acolo câte ceva ce vindeam apoi colegilor puțin mai scump. Zece lei de aici, zece lei de dincolo, m-am descurcat. După absolvire mi-am spus, hai să fac și eu bani, n-avea cine să mă susțină financiar, să mă ajute. Am început să fac masaje la X sau la Y, dar să fac și mult voluntariat pe recuperare cu adulți și copii pentru o organizație nonprofit. Dar nu era nimic constant și am conștientizat ca nu așa voi reuși în meseria asta”, a povestit tânărul Lazarov.
Așa că a plecat în Italia, unde a stat trei ani, apoi alți trei în Anglia și, după cum spune el însuși, în străinătate și-a dat seama ce poate însemna să fii kinetoterapeut, maseor. S-a specializat, a fost apreciat, a făcut și vreo doi bănuți, a învățat practic meserie. S-a întors acum un an și jumătate. De ce? „La un moment a început să-mi fie greu. Treceau anii și eu îmi doream o familie. Dintr-odată n-am mai gândit prin prisma banilor, ci că rosturile și frumusețea vieții stau și în altceva… o familie, un copilaș”, a spus „pribeagul” ce împlinea deja 30 de ani.
„Niciodată nu trebuie să le luăm dreptul de a spera și asta face poate mai mult decât terapia în sine”
Ilie Lazarov nu s-a însurat încă și nici nu are copii, dar, discret, ne-a dat de înțeles că nu e departe de a-și îndeplini dorințele. Are deja o fată „cu suflet frumos”. Până să fie ginerică însă, el este în prezent kinetoterapeutul Echipei mobile Fălticeni și este prins într-un proiect al Protecției Copilului în care peste 300 de copii din județ aflați în dificultate, bolnavi, cu handicapuri grave, cu probleme existențiale, cu probleme psihice din cauza părinților plecați etc., sunt ajutați de specialiști să le învingă. În acest proiect sunt ajutați, în paralel, adulții care au grijă de minori să învețe ce au de făcut pentru binele celor mici. Toți învață de la asistentul social, de la psiholog, de la logoped, de la kinetoterapeut, funcție de specialistul care se ocupă de fiecare caz în parte.
„Ce acumulăm în facultate este doar un minim. Ceea ce găsim în teren, când practicăm această activitate, este mult mai complex. Iar cu copiii e cu totul altceva, e ceva special. Când tratezi un micuț care îți vine la cabinet e una, și alta când mergem noi în casa lui să-i depistăm problemele și apoi să lucrăm să-l scoatem la un liman atât pe el, cât și familia lui. Ce fac în proiect cu Echipa mobilă este o experiență nouă, cu totul altceva decât am făcut înainte. E o activitate în pași mărunți, dar pașii mărunți fac viața lungă. Mă implic mult mai mult, pentru că nu e suficientă acum doar munca fizică. În lucrul cu copiii trebuie să pui suflet, atenție, grijă, dragoste și nu să te gândești la salariul pe care îl vei primi la sfârșitul lunii. Nu facem minuni, așa cum se așteaptă oamenii, dar când pui suflet, mici sau mari, ei te simt, colaborează. Și eu le spun mereu că se poate, sunt șanse de recuperare, sunt speranțe, deși medical, noi știm care sunt limitele. Niciodată nu trebuie să le luăm dreptul de a spera și asta face poate mai mult decât terapia în sine. Știți cum te simte copilul și cum îți răspunde când îl iei în brațe, îl îmbrățișezi, când îl apreciezi? Așa am învățat în meseria asta că nu există copil care să nu fie frumos, că orice copil este special, chiar dacă nu are pe el nu știu ce haine minunate sau lângă el nu știu ce jucărie. Dacă îți zâmbește, el este deja un copil frumos și dacă știi să răspunzi zâmbetului lui, face pentru el cât toate jucăriile și hainele de pe lume la un loc”, a spus pătimaș Iliuță.
Doar trei din zeci și zeci de cazuri
Ilie și colegele lui din echipă au în terapie zeci de copii, unul mai bolnav sau mai în dificultate ca altul. Unele cazuri le aduc satisfacții supreme, altele îi fac mai răbdători și mai înverșunați să reușească.
Dar un succes imens este incontestabil modul cum evoluează Alexia și Florentina, cele două fetițe gemene de la Preutești, cu handicap grav, despre care ziarul nostru a mai scris și cu alte ocazii. Două trupușoare letargice până acum aproximativ un an de zile, micuțele de 4 ani au prins între timp viață, comunică, interacționează, stau în șezut, merg singure, târându-se deocamdată pe burtă, se ridică la marginea patului, au deja un minim de vocabular, recunosc obiecte, au învățat să se joace. Parte din victoriile obținute de specialiști cu cele două copile îi revin și lui Ilie Lazarov, care s-a dedicat acestor copii cu suflet, cu dragoste și multă muncă, iar fetițele l-au răsplătit evoluând. Îl recunosc acum ca pe cineva apropiat, se înveselesc în preajma lui. „Când am intrat prima dată în acea casă, mama și bunicii au fost puțin speriați. Până atunci nu mai fusese nimeni la cele mici, nu s-a interesat cineva vreodată măcar, să-i întrebe cum se numesc măcar sau ce probleme au. Noi am venit cu un ajutor real, am lucrat cu fetițele, i-am învățat pe cei care au grijă de ele cum să se comporte cu niște copii cu o astfel de afecțiune. Cred din tot sufletul că aceste fetițe se pot recupera, că nu este prea târziu pentru ele. Pentru mine sunt niște copii speciali”, a concluzionat terapeutul.
La Râșca, Ilie lucrează cu un alt copil. Un băiat de 14 ani, cu o afecțiune cardiacă, devenit obez din cauza greșelilor adulților. Tatăl copilului a murit, mama este plecată la muncă în străinătate, iar bunica a făcut pentru el ce a crezut că e bine, dar de fapt nu era.
La aproape 100 de kg, băiatul ajunsese să-și ducă traiul într-un căruț cu rotile, în fața calculatorului, departe de școală. Nimeni nu a reușit să „spargă” obiceiurile adultului și să ajungă în același timp la conștiința adolescentului astfel ca amândoi să înțeleagă că e rău și periculos să continue în același fel. „Când am fost la ei prima dată am și fost pus în temă imediat că doamna asistentă, vecina de nu știu unde, le-a zis deja că nu se poate face nimic. Dar eu am zis că se poate și că, dacă voi fi ascultat, vor apărea și rezultatele. Am început de la 0, să vedem unde și cine greșește, care sunt cauzele care au dus la situația de față. Așa am descoperit că bunica era mulțumită că băiatul e cuminte și liniștit în fața calculatorului, că îi dădea să mănânce mult și nepotrivit (cartofi prăjiți, ouă multe, brânză cu smântână, chiar de dimineață), tot în fața calculatorului, într-o falsă idee că dacă băiatul e mare, trebuie să și mănânce mult. Cu autoritate în fața bunicilor, am schimbat meniul, dar fără colaborarea copilului nu am fi putut face mare lucru. Așa că m-am dus la copil, am stabilit un dialog, i-am spus cine sunt, de ce am venit și că vreau să fie prietenul meu. Eram pentru el încă o persoană străină, dar tentativa de apropiere a funcționat. Nu eram acolo să-l judec, ci să-l ajut, să-l fac să înțeleagă ce e rău și ce e bine. Am lucrat foarte bine cu băiatul și, după o vreme, acesta și-a schimbat modul de viață. După un an a început să slăbească, a ajuns să se ridice din căruț, să mănânce doar ce trebuie (fără grăsimi, carbohidrați), să nu mai piardă ore în șir zăcând în fața calculatorului. Rezultatele au fost vizibile de la o zi la alta. Mama lui din Italia nu știa ce se întâmplă cu copilul ei, de unde această transformare fizică și mentală, după ce toate încercările de până atunci eșuaseră”, a povestit Ilie.
Kinetoterapeutul ne-a mai spus și de un alt copil, unul cu care au mai lucrat și alți specialiști, dar care nu au obținut rezultatele așteptate. E vorba de un băiețel de 9 ani, din Bunești, care suferă de tetrapareză spastică. Era de asemenea un copil până nu de mult letargic, care are nevoie de ajutor permanent. „Aici este un lucru deosebit de bun că părinții nu au abandonat îngrijirea băiatului. Se ocupă foarte mult de el, de igiena lui, și asta face cât toți doctorii și preoții la un loc. Am lucrat și cu el de minune, iar după un an este fantastic să vezi cum mă recunoaște, cum anticipează ce avem de lucrat împreună. A început și să vorbească și când apar spune
Comentarii