La 34 de ani, o femeie luptă cu moartea pe un pat de spital. În urmă cu câteva zile a căzut jos la locul de muncă, intrând în comă profundă. Medicii au operat-o pe creier și de atunci doar aparatele o mai țin în viață. În încercarea de a descoperi cauzele stării de comă, doctorii nu exclud posibilitatea ca tânăra mamă a doi copii să fi clacat din cauza surmenajului la locul de muncă.
Să mori muncind, să muncești până crăpi, acestea nu mai sunt doar niște expresii, ci crude realități.
Nebănuite sunt căile vieții noastre. Femei și bărbați laolaltă ne aruncăm în cursa cotidiană, alergând smucit în cadența brațelor frecate de coaste. Și nu simțim nicicum durerea când brațele și coastele se rod și sângerează.
Alergăm ca disperații de dimineață până seară, înainte cu mâinile și picioarele, mult în spate cu sufletul, iar între ele, bolnavă și obsesivă, teama pentru ziua de mâine. Ne însoțește pretutindeni. La urcarea în autobuz, în holul blocului, pe treptele grădiniței sau cele ale școlii copilului, în pat cu iubitul, la ușa medicului de familie, în casa părinților, la coafor, dar cel mai puternic, obsesiv, la locul de muncă. Goana după un job a devenit dramatică, la fel cum a devenit și păstrarea lui. Lucrul mult peste program, ture duble pentru un ban în plus, așezatul la birou cu o oră mai devreme pentru că ceva a rămas nerezolvat de ieri, peste toate, pândind într-una ca privirea șefului să nu se răcească atunci când se oprește asupra ta.
Acasă, poate mai mult femeia și mai puțin bărbatul, cursa continuă cu cele cotidiene întru grija familiei, în timp ce gândul nu se oprește a fugi, din nou cu teamă, spre facturile de luna viitoare la gaz și lumină, rata la bancă și haina cu mânecile rămase scurte a copilului.
Târziu în noapte, și unul, și celălalt, bărbat și femeie, caută tihna în îmbrățișarea matrimonială, pătimașă și fierbinte până mai ieri, mecanică și odihnitoare încă, la ultima regăsire. Dar începe să dispară și asta parcă, alungată de somnul nesănătos, întrerupt de vise suspinate și sforăituri.
A doua zi, amândoi își reiau goana buimacă a vieții, ferindu-se să se întrebe când se vor odihni, când se vor mai bucura, când vor sta, pur și simplu, degeaba, măcar cât soarele, câteva minute, să le mângâie părul. Știu în sinea lor ca weekendul e pentru treburi, concediile sunt pentru treburi, că fiecare zi și oră liberă trebuie conectată la fluxul zilei, la ritmul nebun al vremurilor nesigure și la privirea șefului care, dacă se răcește dintr-o dată, totul în jur se prăbușește precum clădirile la cutremurele din Chile.
Dar, uneori, din goana asta nebună ne oprește creierul. Prea sătul de halul în care am ajuns să-l tratăm, să ne tratăm pe noi înșine, cum ne tratează viața pe noi, refuză să ne mai asculte și revendică odihna.
Comentarii