Am auzit, nu demult, unul nou: reconciliere. Adică ne-am stuchit, ne-am păruit, ne-am băgat, ne-am scos, hai să ne pupăm. Nu clevetesc că nu e bună, dar nu cunosc din ce material e confecționată și cât o să țină la tăvăleală. Sau la păcăleală.
Dacă nu cumva e o simplă poveste, ca împăcarea caprei cu varza, din care iese în câștig dihania de lup. Oricum o iei, reconcilierea – dar și dihăniile – face parte din politică. Când o privești de pe trotuar, politica este (n-am zis-o eu) cam de bordură. Când o practici (zic deprinșii) este o artă: a compromisului. Sau a compromiterii, conform celor care îi suportă traseele și traseiștii. În mod absolut democratic, au dreptate și unii, și alții, dar mai cu seamă nebăgații în seamă.
Memoria – consideră pesimiștii – este aceea cu care uităm. Cu care uităm ce nu ne convine să țină minte alții: o promisiune electorală, o ștearsă peste bot, o înfiptă în plex, un jurământ de credință în ceva care nu poate fi băgat în buzunar, cu alte cuvinte tot ce ne convine să uităm noi. Optimiștii se pun contra și afirmă că invers, memoria este aceea cu care ținem minte, dacă avem ce. Ea stă, cât mai bine ascunsă, în creier, dacă avem.
Interesul național este o împerechere de vorbe frumoase peste apucături urâte. El se regăsește în vilele, merțanele, latifundiile și amantele nelatifunde ale interesaților naționali și se reflectă în NUP, neînceperea urmăririi penale. Provine din licitații, privatizări și alte prafuri în ochi și crește mare prin iuțeala de mână la băieții deștepți și încetineala de dosar la restul. Dimensiunile exacte nu i le cunosc nici inițiații, nici preopinenții, nici măcar ocrotitorii. Doar debilii mintali, dar ăștia se amăgesc din nimica toată.
Ar mai fi, între enigmele la care nu e bine să umbli, corupția. Dar ea nu se poate localiza, din lipsă de corupți.
Comentarii