(că suntem destul de acri)
Cineva, eu cred că un dușman foarte perfid, i-a băgat în cap domnului politician că este spiritual și – mai mult decât atât – are umor.
Dacă bădărănia echivalează cu o replică sclipitoare și violarea nerușinată a gramaticii elementare confirmă agerimea de minte, atunci da: specimenul se află în admirație. Partea proastă e că încă n-a priceput – și nici nu dă semne perceptibile că s-ar revoluționa până-ntr-acolo – în a cui admirație.
Mă întâlnesc cu dumnealui (sau cu dânsul, că domnia-sa nu se potrivește) la o tarabă cu fel de fel de publicații. Se face că nu mă vede, dar trage cu coada ochiului să îi dau bună-ziua. Îi dau, că nu mă costă. Duce arătătorul spre pălărie și se screme de-un zâmbet. Apoi se mută de la sectorul cu femei despuiate la cel cu integrame pentru începători, unde i se trezește, subit, intelectul.
– Ați observat – mă atacă decis –, ce libertate de presă avem? O grămadă de opinii, într-o grămadă de metode. Să te tot exprimi! Păcat de ea că s-a pus în slujba cui nu trebuie. E ca cocoana aia răsuflată care în conjugal poartă gogoșari moartea pasiunii și la amant se prezintă cu bichini ață și plasture. Și pe urmă se miră de ce îi sforăie bărbatul îndată după telejurnalul de știri. Dacă ar fi într-adevăr independentă, cum bate toba, n-ar mai trage în partidul nostru. Sau, mă rog, ar face-o așa, de impresie, dar ar folosi gloanțe oarbe. Dacă s-ar descărca pe ăilalți și i-ar ciurui pe toate părțile, ar fi mult mai credibilă la încredere și mult mai rentabilă la profit. Că ăia deja sunt cadavre politice intrate în putrefacție, le faci un bine dacă-i omori.
Apoi, confidențial, aplecând către mine un zdravăn miros de abstinent al pastei de dinți:
Hai că e grozavă! N-o preiei, să o publici?
Comentarii