În vremea când nu se inventaseră – din lipsă de timp – bunele maniere, ca să îți ogoiești preopinenții cu mișcarea unui deget către obraz, oamenii și chiar reprezentanții lor își rezolvau controversele prin turniruri cavalerești (dacă erau cavaleri) sau prin trântă (dacă erau mai așa, de neam prost).
Tot pe atunci, când încă nu învățase să se uite câș pe sub legăturică doamna aceea cu ochii relativ astupați și cu balanță nemeșterită pe dedesubt, aflații în nepotriviri se puneau de acord (sau erau puși, bărbătește, cu căpățâna pe butuc) într-o săptămână-două, nu în trei generații. Treaba cu arsul pe rug ține de altă poveste, pentru care exemplele contemporane n-au relevanță: ereticii sunt la mare preț prin feluritele dizidențe independente, iar vrăjitoarele hălăduiesc la vedere – oho, ce vedere! – atât prin formații (muzicale sau nu chiar), cât și prin demnități (cu cântec).
Ulterior, din lipsă de distracții subțiri, s-a inventat progresul, care a scurtat distanțele dintre continente și le-a lungit până la dispariție pe cele dintre oameni, simplificând procedeele și complicând procedurile (sau invers, dacă vă pică mai bine!), promovând metode elaborate (și eficiente) de dat la oase. Arțăgoșii au devenit cavalerii fără pată ai înaltelor sfere, în funcție de câte straturi au la obraz, iar clonțoaselor li s-a conferit rangul de neprihănite, în raport cu câtă obrăznicie produc. Tupeul ține loc de pricepere, loialitatea are tarif, iar iuțeala de mână se substituie agerimii de cap. Așa cum punctul este o linie făcută mici fărâme, simțul măsurii tinde să fie o inutilitate incomodă, tocată mărunt și părăsită la obiecte pierdute. Mai era chestia aceea demodată – cinstea, dacă nu mă înșel, parcă așa îi zicea –, în care se împotmoleau răsufla-ții, dar de ea ne-am debarasat ușor: am născocit libertatea de asociere în partide și arta de a vagabonda printre ele, adică politica. E un tandem poleit, plin de zurgălăi și zorzoane, în care noțiunea aceea îndoielnică și păguboasă nu mai încape.
Ce au a face toate aceste dulcegării cu diplomația, do-meniul de catifea în care „Nu” se scrie ca „Poate”, iar „Poate” se citește ca „Da”? (Nu ne referim la partea pisicoasă a omenirii, unde orice „Nici nu mă gândesc!” hotărât se aude ca un șăgalnic „Ce mai aș-tepți?) Ce legătură are cu mai sus înșiratele abilitatea aceea înaltă de a-i zice unuia „javră” în așa fel încât el să înțeleagă că l-ai numit genial? Dacă nu m-aș teme că voi părea prea diplomat, aș zice că se leagă bine, ca bâta cu lupta civilizată de opinii. Și că se armonizează la fix, ca o măciucă între oalele dintr-un car încă nerăsturnat.
Comentarii